1  M-am dezgustat de viață! Voi da drum slobod plângerii mele, voi vorbi în amărăciunea sufletului meu.

 2  Eu zic lui Dumnezeu: „Nu mă osândi! Arată-mi pentru ce Te cerți cu mine!

 3  Îți place să chinuiești, să disprețuiești făptura mâinilor Tale, în timp ce faci să-Ți strălucească bunăvoința peste sfatul celor răi?

 4  Oare ai ochi de carne, sau vezi cum vede un om?

 5  Zilele Tale sunt ca zilele omului, și anii Tăi ca anii lui,

 6  ca să cercetezi fărădelegea mea și să cauți păcatul meu,

 7  când știi bine că nu sunt vinovat, și că nimeni nu mă poate scăpa din mâna Ta?

 8  Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, ele m-au întocmit în întregime... Și Tu să mă nimicești!

 9  Adu-Ți aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul; și vrei din nou să mă prefaci în țărână?

 10  Nu m-ai muls ca laptele?

 11  M-ai îmbrăcat cu piele și carne, m-ai țesut cu oase și vine;

 12  mi-ai dat bunăvoința Ta și viața, m-ai păstrat cu suflarea prin îngrijirile și paza Ta.

 13  Iată totuși ce ascundeai în inima Ta, iată, știu acum, ce aveai de gând:

 14  că, dacă păcătuiesc, să mă pândești, și să nu-mi ierți fărădelegea.

 15  Dacă sunt vinovat, vai de mine! Dacă sunt nevinovat, nu îndrăznesc să-mi ridic capul, sătul de rușine și cufundat în ticăloșia mea.

 16  Și dacă îndrăznesc să-l ridic, mă urmărești ca un leu, mă lovești cu lucruri de mirat,

 17  Îmi pui înainte noi martori împotrivă, Îți crește mânia împotriva mea, și mă năpădești cu o droaie de nenorociri.

 18  Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele? O, de aș fi murit, și ochiul să nu mă fi văzut!

 19  Aș fi ca și cum n-aș fi fost, și din pântecele mamei mele aș fi trecut în mormânt!

 20  Nu sunt zilele mele destul de puține? Să mă lase dar, să plece de la mine, și să răsuflu puțin,

 21  înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc,

 22  în țara întunericului și a umbrei morții, în țara negurii adânci, unde domnește umbra morții și neorânduiala, și unde lumina este ca întunericul!”