Începem cu un psalm controversat, reproducându-l în întregime, astfel ca cititorul să-și poată face o părere a lui însuși. Citiți-l cu atenție:

„Dumnezeu” în versetul 1 este Tatăl, iar „Eu” în versetul 6 este Hristos. Pare a fi cea mai probabilă dintre accepțiuni. În versetul 1, Dumnezeu judecă. Unde? În adunarea lui Dumnezeu, în mijlocul dumnezeilor. Până aici, toate bune, dar cum adică „în mijlocul dumnezeilor”? Nu este credința noastră monoteistă? Ba este, căci avem un singur† Dumnezeu, Tatăl. Dar iată că pe cei din adunarea lui Dumnezeu, scriptura îi numește „dumnezei”, și degeaba ne-am încăpățâna noi într-un stereotip, că ce e scris e scris, și nu poate fi altfel decât adevărat. Mai bine să căutăm să pricepem, pentru că orice cuvânt din gura lui Dumnezeu este adevărat. Și vom face aceasta acum.

Despre aceia din adunare, ni se spune că sunt fii ai Celui Prea Înalt (versetul 6). Așadar, pe de o parte, fiii lui Dumnezeu sunt dumnezei, lucru mai ușor de înțeles: și fiul unui nobil este nobil. Atunci adunarea în care Dumnezeu mustră, și chiar amenință pe unii (versetul 7), este adunarea dumnezeilor (versetul 1). Noi nu suntem obișnuiți cu astfel de vorbire, dar ce e scris e lucru sfânt și adevărat.

Pe de altă parte totuși, aici în psalm pare a fi vorba de oameni, și anume de unii care au putere pe pământ. Când se întâmplă toate acestea? În împărăția celor o mie† de ani? Sau poate pe vremea pământului cel nou†, care va veni după ce acesta de acum, și tot universul, vor arde? Și dacă ar fi aceia din psalm mai mult decât oameni, s-ar potrivi mai bine cu expresia „veți muri ca niște oameni”. Aș îndrăzni să spun că pământul cel nou este cea mai plauzibilă alternativă.

Faptul că unii care sunt numiți „dumnezei” sunt amenințați cu moartea este edificator pentru puterea lui Dumnezeu, care este fără margini, desăvârșită. Comparați cu vorbirea fără frâu a unora, chiar teologi, care spun că Dumnezeu nu poate șterge pe nimeni din carte.

Cine să fie cel care spune „Eu am zis”? Hristos? da... Ce știm sigur, și fără dubiu, este că unora li se spune „sunteți dumnezei”, lucru care pare a fi de neînțeles în credința noastră. Și dacă pare a fi de neînțeles, noi am înțeles totuși pe deplin acum (vom vedea mai jos), pentru că Domnul însuși, cel care spune „Eu am zis” în psalm, în vorbele† Lui însuși de mai târziu, în evanghelii, ne-a lămurit: „sunteți dumnezei” se referă la „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu”!

Cum așa? Omul nu poate fi dumnezeu!

Vorba lui Petru, Doamne pleacă de la mine căci sunt un om păcătos. E prea mult pentru urechile noastre? Dar ce e scris e scris și nu poate fi luat cu ușurință. Așadar, scriptura spune despre unii, oameni, că sunt dumnezei. Ce poate să însemne aceasta? Exact așa cum scrie – sunt chiar vorbele Domnului, și cine ar putea avea autoritate mai mare? Iată:

Acestea sunt deci vorbele Domnului cu privire la cei cărora li se spune că sunt dumnezei. Și toate au pornit de la acuzația iudeilor că „Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu” (versetul 33).

Dar Isus spusese doar că e Fiul lui Dumnezeu, deși nu neagă acuzația. Din contră, o întărește într-un mod surprinzător: nu doar El, ci toți „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” sunt dumnezei.

Ca să putem ajunge să înțelegem afirmația aceasta a Domnului (dumnezeirea unora dintre oameni), este absolut necesar să lămurim întâi două concepte creștine fundamentale:

  • Dumnezeirea lui Isus Hristos
  • Dumnezeu este unul singur: Tatăl

Acestea sunt contradictorii, nu? Nu. Dar mai îngăduiți-ne, și vom vedea mai clar.

Întâi însă, cum se face că Isus era acuzat că se face Dumnezeu, când El spusese doar că e Fiul? Pentru cei de atunci, nu era nevoie de explicații. Dar pentru contemporanii noștri, e mai greu de înțeles. De aceea și Biblia e mai greu de înțeles, pentru că valorile s-au răsturnat în societate acum în vremea din urmă.

Iudeii însă știau că fiul este ca tatăl, în ascultare, după lege, de aceea Îl acuzau că se face Dumnezeu. Lucru pe care Isus nu l-a respins, ci l-a întărit. Și mai știau iudeii ceva: că ascultarea unui fiu față de tatăl său se cuvine să fie deplină, lucru care în ziua de azi lipsește din conștiința publică. Un fiu nu poate fi ca tatăl său decât dacă ascultarea îi este deplină. Cei educați astăzi se cred altfel, au drepturi, mai degrabă să asculte părinții de ei. Dar atunci lucrul acesta era de la sine înțeles, după lege, iar Isus îl confirmă până la capăt; de aceea Îl acuzau că se face Dumnezeu:

Citiți acestea astăzi unuia din fiii cei tineri ai oamenilor, să vedeți ce cuvinte batjocoritoare îi ies din gură. Pentru că societatea e schimonosită în urâțenia corectitudinii politice: copilul e deștept, bătrânul e prost. Și oamenii se duc toți, ca o turmă* fără minte, în locuința morților†.

Cât despre Isus Domnul nostru, ați văzut cum ascultă de Tatăl? „...tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai”, „...lucrurile pe care le spun, le spun așa cum Mi le-a spus Tatăl.” Până acolo că „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Am putea oare și noi să ascultăm de Dumnezeu Tatăl nostru ceresc așa? Sau pare cuiva că ascultarea aceasta e prea de tot? Vom reveni asupra acestui punct mai jos. Cât despre tatăl nostru pământesc, ce să mai vorbim... Știe bine fiecare cât ascultă.

Am văzut deci, până aici, că Isus se cheamă Fiul lui Dumnezeu, iar la acuzația că se face deopotrivă cu Dumnezeu răspunde în termeni de neînchipuit: sunt dumnezei toți aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult El însuși. Acesta a fost răspunsul pe care Isus l-a dat iudeilor, atât cât era de spus unora cu intenții ca ale lor. Fără mai multe detalii. Și totuși, Isus Hristos niciodată n-a vrut, și n-a spus, că este „deopotrivă” Dumnezeului Cel Mare (vezi mai jos). Din contră, vom vedea cum Fiul se supune Tatălui.

Este important să înțelegem toate acestea strict în cuvintele și semantica scripturilor, și vom încerca așa în continuare, dat fiind că astfel de lucruri țin de dumnezeire și sunt imposibile minții omenești. Orice extrapolare de natură omenească poate fi cu ușurință nocivă.

Când s-a îngâmfat inima Satanei

Spunea Domnul către Satana, întruchipat prin împăratul Tirului: „Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie... ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta... prin mulțimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoțului tău, ți-ai spurcat locașurile...”† Când s-a îngâmfat inima Satanei, acesta a spus: „Eu sunt Dumnezeu, și șed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu.”†

Orice om așadar, care îndrăznește să se cheme dumnezeu, hulește. De aceea spuneau iudeii că Isus hulește (versetul 33). Dar mai spuneau acest lucru și pentru un alt motiv: pentru că le lipsea Duhul care dă lumina adevărului. Despre Duhul Sfânt este scris că se mai numește și Duhul Adevărului†. Fără Duhul, omul cu ușurință se cufundă în neadevăr ca într-o mocirlă.

Dacă iudeii L-au acuzat de hulă (v. Hula), Isus le răspunde, cu autoritate, că El nu hulește (versetul 35 și 36), ci spune adevărul. Dar dacă e vorba de hulă, știm că Domnul a fost acuzat de hulă de multe ori. Când a fost acuzat de duh necurat†, atunci să știe toți aceia care Îl acuză că ei hulesc, și nu numai, ci hulesc pe Duhul Sfânt, lucru care nu se va ierta niciodată.

Este o contradicție flagrantă între ce pricep iudeii (neregenerați) din cele sfinte și adevărul sfințeniei care vine prin har. Pe cât de grave erau acuzațiile lor, pe atât de înspăimântător s-a dovedit a fi ce făceau: huleau ei înșiși, și nu oricum, ci huleau pe Duhul Adevărului, lucru care nu† se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Citiți explicațiile din articolul menționat.

Le e teamă

Așadar, iată de ce nu spune nimeni că „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” sunt dumnezei: le e teamă. Nu s-ar găsi atâtea alte subiecte în Biblie? De ce și-ar risca gâtul în așa ceva? Și totuși, dacă vine de la Domnul e lucru sfânt. Și dacă e sfânt, e pentru sfinți, să-l înțeleagă. Și să crească, nu să rămână infantili, adică să nu poată mânca decât lapte†. Știe mai bine Domnul de ce, mai bine decât niște oameni firești.

În rezumat

Știm, și este prea evident să nu știm, că „sunteți dumnezei” este o profeție. Cei cărora le-a vorbit Cuvântul sunt oameni, negreșit, dar sunt dumnezei, profetic. O „dumnezeire” pe care o înțelegem ca făcând parte din familia lui Dumnezeu. Și încă, fratele nostru mai mare între fiii lui Dumnezeu, primul născut, Hristos, este pentru noi Dumnezeul nostru de asemenea, pentru că este Fiul lui Dumnezeu și pentru că Tatăl I-a dat toată puterea† – de data aceasta nu profetic, ci factual. Dar mai ales pentru că așa este scris (vom vedea mai jos), ceea ce este mai presus decât orice. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, chiar și El se va supune Tatălui, la urmă. Așadar Isus se supune Tatălui, și noi Lui. Și deci Tatălui. Rămâne atunci un singur Dumnezeu: Tatăl. El are fiii Lui, care nici nu pot fi altceva decât dumnezei, și nici nu pot fi numiți altfel, pentru că sunt din El. Și ce vor stăpâni ei, știe Tatăl câte cetăți† va da fiecăruia. Dacă a făcut Domnul universul acesta, așa poate face alte milioane de universuri tot El. Acesta ar fi, pe scurt, rezumatul a ceea ce urmează mai jos.

Iar dacă viitorul acesta este mai puțin accesibil imaginației omului, ne putem întoarce la bătrânii bisericii care au hotărât o dată pentru totdeauna că trinitatea Tată-Fiu-Duh este pentru noi Dumnezeul nostru. Și scripturile ne spun la fel: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!” Un concept care s-a dovedit sănătos de-a lungul timpului și a ferit Biserica de erezii. Acum înțelegem mai bine „Eu și Tatăl una suntem”.

Cât despre speculații de felul „mai mulți dumnezei”, monoteism sau politeism, n-ar fi greu de lămurit lucrurile. De pildă, aici pe pământ un nobil este numit „domnul meu” de supușii lui. Nobilul acesta, dacă are un fiu, se va spune despre fiul că e și el nobil. Iar dacă un supus se adresează fiului, îi va spune „domnul meu”, știind însă bine că peste ducatul acela este un singur domn.

Universul a fost făcut prin Hristos și pentru Hristos

Fiind El întâiul† născut al Tatălui, Hristosul a primit „cetățile” cele mari ale acestui univers (interesant de observat, cu acest prilej, implicațiile cosmologice ale pildei† polilor, precum și potența Cuvântului sfânt în cele ce nu pot fi accesibile omului). Iată:

„Să facem”, la plural, „după chipul Nostru”, la plural, „după asemănarea Noastră”, la plural. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Și nu numai prin El, dar și pentru El: „Toate au fost făcute prin El și pentru El.”

Isus Hristos a primit, pentru El, universul acesta. Ce vor primi și alți fii ai Celui Atotputernic, vom ști mai târziu.

Despre dumnezeirea lui Isus Hristos

Când Toma a spus „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, Isus a primit vorbele acestea. Da, Hristos este Dumnezeu. Iată cuvintele, de o frumusețe care taie respirația, scrise de Pavel:

Vedeți? „N-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” Dar orice genunchi se va pleca Lui, în cer și pe pământ. Mai mult,

Este scris deci, cu autoritate: „a pus totul sub picioarele Lui”, și „chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile”. Tatăl așadar I-a dat toată puterea. Și la urmă, chiar și Fiul se va supune singurului Dumnezeu: Tatăl.

Acest Pavel, care scrie aici, nu a primit evanghelia de la oameni†; ci a fost răpit† în ceruri, unde a văzut și auzit lucruri care nu-i sunt îngăduite unui om să le rostească. Și chiar așa, cum ar fi putut un om să scrie astfel de lucruri?

  • Când Zaharia descria venirea lui Isus la sfârșitul vremurilor, a spus așa:

Cine este Isus, cel care vine? Este „Domnul, Dumnezeul meu”. Este „Dumnezeul meu”.

  • Apostolul Pavel scria:

  • În chiar cuvintele Tatălui ceresc, adresate Hristosului Său, este scris:

Iar Noul Testament confirmă:

Dumnezeu Tatăl spune „Dumnezeule”, când se adresează Lui, Hristosului.

În vecii vecilor: Isus e domn

În vecii vecilor Domnul Isus Hristos va fi Domnul meu și Dumnezeul meu, și al tău, iar înaintea Tatălui – al nostru și al Domnului nostru – ne vom arunca in veci cununile†. Observați cum cei douăzeci și patru de bătrâni din Apocalipsa își aruncă cununile (semn al stăpânirii) înaintea Tatălui, și se aruncă la pământ înaintea Mielului† (Hristos). Se aruncă la pământ, adică Mielul este Domnul lor, iar ei sunt robii Lui.

Isus îți e frate, dar și Domn. Adică e Dumnezeul tău. Iar tu ești robul Lui.

Un singur Dumnezeu: Tatăl

Așa cum Hristos Isus este una cu Tatăl (versetul 30, mai sus), tot așa vom fi și noi (doar suntem trupul Lui!). Și așa cum Fiul nu iese din vorba Tatălui (versetul 49, mai sus), așa vom fi și noi. Suntem deci dumnezei, una cu Fiul și una cu Tatăl. Și pentru că în Tatăl sunt toate, de aceea se spune că Dumnezeu este un singur Dumnezeu, Tatăl, după cum este scris:

Un singur Dumnezeu deci: Tatăl. Pentru că în El sunt toate. Iar Domnul nostru, și noi de asemenea, ascultăm de El în toate.

Și chiar Hristos, cum era de așteptat de altfel, zice

Bun. A venit acum vremea să ne întoarcem, mai în detaliu, la „dumnezeii” de care vorbește Isus.

Cine sunt dar dumnezeii aceștia?

Așadar, cine sunt dumnezeii de care ne vorbește Isus Hristos? Aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 35, mai sus). Le-a vorbit, adică l-au primit, spre deosebire de cei care îl citesc și nu îl primesc. Știm că omul, dacă nu e duhovnicesc, nu poate primi Cuvântul – când e nevoie să priceapă, e neputincios. Aceia de care e vorba aici sunt oameni pe pământ, dar născuți din Dumnezeu, adică duhovnicești. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu, deși deocamdată nu au primit decât „arvuna† Duhului” (nu sunt încă desăvârșiți), dar au primit-o ca o pecete† (o dovadă certă) pentru cel ce va birui.

Domnul Isus ne spune că Împărăția cerurilor a și venit†. Cine are Duhul, nu este din lumea aceasta† (duhovnicește vorbind), pentru el a venit deja Împărăția. Și la sfârșit, va fi fiu de Dumnezeu în slava lui Dumnezeu. Deci dacă Împărăția a și venit, tot așa și cei ai Împărăției sunt deja copii ai lui Dumnezeu, adică, profetic, dumnezei.

Dar nu sunt eu un vierme pe pământul ăsta?

Ba da... cum să te contrazic, nu sunt și eu ca tine? Și în cuvintele† Domnului la fel. Și în ochii oamenilor așa părem uneori (Lazăr† o ducea și mai rău). Ba chiar „gemem apăsați”†. Dar vezi, ferește-te de stricăciunea acestei lumi și nu te lăsa atras de ea, și vei moșteni slava lui Dumnezeu. Căci lumea aceasta va arde*, dar tu vei străluci ca luceafărul de dimineață:

Spunea Sf. Vasile cel Mare: „Omul este o făptură care a primit porunca să devină dumnezeu.”

Și chiar dacă dumnezeirea ne-a fost dată ca o arvună numai (aici în lume), totuși aș spune că însemnătatea acestui fapt este dincolo de orice și-ar putea închipui mintea omenească. Practic, nu doar ca o teorie. Să vedem, din scripturi, dacă este așa (în continuare).

Nu doar o profeție

Cei cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu sunt oameni, în mod evident; dar profetic, se cheamă dumnezei. Și totuși, faptul acesta nu este doar o informație, să știm ce va fi. Ci are însemnătate practică, a avut întotdeauna, și are și în ziua de azi (duhovnicește vorbind). Iată:

Dacă un împărat are un fiu, fiul acela e moștenitorul. Nu stă la grămadă cu poporanii. Ci e păzit, educat și pregătit. Pentru el se duc războaie. El are parte de învățătura împăratului. Și dacă spune el un cuvânt, oricine în împărăția aceea va asculta.

Acum, dacă Domnului Dumnezeu I se naște un copil, este oare, în vreun fel, copilul acela privilegiat? Am văzut în scripturi, cu uimire, că răspunsul la această întrebare este afirmativ (urmează mai jos). Ar trebui deci ca dumnezeii aceștia (fii ai Dumnezeului Cel Mare) să corespundă rangului. De pildă, sunt ei mai mari ca îngerii? Sau, sunt ei mai mari decât unii care stăpânesc în ceruri? Pentru că un dumnezeu ar trebui neapărat să fie deasupra. Să vedem:

Pentru puțină vreme este omul mai prejos de îngeri. După aceea, va fi mai presus: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?”†. Și nu îi va fi lăsat nimic nesupus. Cum ar putea fi altfel, dacă Hristos ne este frate? El este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”†. Și dacă noi suntem frații lui, vom fi și noi fii ai lui Dumnezeu în slavă, adică dumnezei.

Măreție și slavă

Aceștia, ai Mielului (versetul 10), ei vor fi împărații pământului cel nou, în slavă. De acum, vor fi împărați, nu niște neînsemnați ca mai înainte. Iar „lauda, cinstea, slava și stăpânirea” să fie ale Tatălui, dar și ale Fiului. Fiul deci este Dumnezeu, alături de Tatăl Său, una cu el. De ce este Dumnezeu? Pentru că este desăvârșit, prin Tatăl Său. Prin Tatăl Său face tot ce face, prin Tatăl Său spune tot ce spune. De aceea vom spune și noi lui Isus, ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Care împărați?

Zicea Solomon,

Care împărați? De acum, s-au mai lămurit lucrurile. Împărații sunt cei cărora le-a vorbit scriptura. Iar versetul 10 de mai sus se referă la ei literal ca „împărați”. Observăm cum o singură frază a Domnului, despre cei care sunt dumnezei, lămurește atât Psalmul 82 cât și proverbul de mai sus, ambele din Vechiul Testament. N-ar fi putut oamenii să scrie scriptura, trebuie neapărat că e de la Dumnezeu.

Pare cuiva că ascultăm prea mult?

Sunt frați ai noștri care se uită la lumea stricată în care trăim și li se umple sufletul de amărăciune. Pe drept. Și-ar da și viața, dacă ar putea, să fie lumea aceasta altfel. Dar parcă nu suntem noi toți la fel? Într-o măsură mai mare sau mai mică. Știm însă fiecare secretul. Secretul se cheamă nădejdea. Nădejdea e mai puternică decât tristețea, necazul sau dezamăgirea. De aceea spunea Pavel că din toate, rămân† acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Și în nădejde, ce poate fi mai fericit decât să asculți de Dumnezeu? Cât de frumos este orice vine de la El! Ah, vom scăpa odată de toată stricăciunea! Inclusiv a noastă înșine.

Ascultarea față de Tatăl a lui Isus întrece orice închipuire. Cât de extraordinar ar fi să putem fi și noi în stare... Dar nu suntem decât oameni. Vom putea însă măcar să-I fim Lui plăcuți puțin, prin Mângâietorul† pe care ni L-a trimis de la Tatăl. Nu prin vreo putere omenească.

Când scriu acestea, mă uit pe geam că ninge. Îmi pare că Domnul acoperă toate murdăriile acestei lumi, de parcă ar curăți-o pentru o vreme. E alb, alb curat e totul, alb imaculat, albul nevinovăției. Nu se mai vede nimic necurat. Poate Îi place și Lui. Poate ne spune, fără cuvinte, că ne așteaptă. Să avem doar răbdare puțin. Mie mi se umple sufletul de ceva frumos când ninge.

Albul este culoarea nevinovăției, pe care o dorește sufletul. Nu, nu ascultăm de Tatăl nostru prea mult. Ascultăm prea puțin.

Dacă ascultarea unui fiu de tatăl său este una din marile porunci ale Scripturii, în lume sunt mulți care își spun „deschiși la minte”, adică în realitate au mintea și ochii deschiși oricărei neascultări și oricărei spurcăciuni; ba chiar ne batjocoresc, nu e așa la modă azi? Cum ar putea pricepe, ei al căror tată este diavolul, că ascultarea noastră este fericirea noastră supremă? Dumnezeul nostru ne va da ce place sufletului nostru, căci avem scrisㆠîn cugetul nostru voia Lui, și căutăm să-I fim plăcuți în toate, căutăm adică fericirea. El ne-a lăsat să alegem*, și noi L-am ales pe El, libertatea noastră. El ne-a mântuit din robia păcatului, ca să fim liberi. Vom face de acum ce vom vrea, toate lucrurile ne sunt îngăduite†, pentru că avem pusㆠvoia Lui în noi. Știm noi ce vrem (cele plăcute Lui), și știm ce ne place (cele plăcute Lui).

Nu știm ce facem, nu știm să vorbim, nu știm să ne rugăm

De câte ori ascult o predică din cele care nu vin de la Dumnezeu, ci de la cel de la amvon, poate expert în psihologie, sau unul care se crede înțelept și vrea să ne învețe din înțelepciunea lui, de atâtea ori mă conving mai tare că omul nu e în stare de nimic în privința aceasta. Ci dacă e să vorbim drept, în adevăr, atunci trebuie să vorbim de la Dumnezeu. Ne amintim că Isus Domnul, El însuși, vorbește numai de la Tatăl (versetul 49, mai sus). Cum atunci tu, omule, vorbești de la tine? Și nu ți-e teamă. Pavel spunea,

Ce vom face deci, ce vom spune, ce-L vom ruga, toate să vină de la Dumnezeu. Și vom fi și noi una cu El, prin Domnul nostru. Culmea este că în toate acestea suntem liberi, liberi de tot, ne este îngăduit† orice, pentru că voia Lui este scrisㆠîn noi: suntem în legământul cel nou, nu sub lege. Cât de nepătruns este Domnul Dumnezeu!

Știm bine ce ne așteaptă: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun

Când te lași pe mâna unui om, deseori îți sunt înșelate așteptările. Domnul însă nu este om. Și noi știm bine ce ne așteaptă: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun și credincios – nu se răzgândește, ca oamenii, și nu își calcă cuvântul dat, nici nu înșeală pe nimeni; El este bun, cum niciun om nu s-ar putea numi† vreodată așa, pentru că bunătatea desăvârșită este doar în El. De aceea știm ce ne așteaptă. Și dacă ne-am făcut robi ai Lui, așa am ales noi, să fim ai Celui Bun. El ne-a făcut însă și frați ai lui Hristos, și împărați ai cerurilor, și dumnezei. De aceea chiar Domnul nostru ne numește† „fericiți”.

Fiul privilegiat al împăratului

Revenim acum la tema dumnezeirii celor ai Lui. Sunt ei privilegiați, aici pe pământ? Scripturile nu lasă nicio îndoială:

Și îngerii(!) doresc să privească în cele ce ne-au fost vestite nouă, oamenilor. Iar Pavel, vorbind despre îngeri, spune că sunt duhuri slujitoare, trimise să slujească... dar cui? Celor ce vor moșteni mântuirea, adică sfinților, adică acelora „cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu”. Practic deci, avem parte de învățături la care nici îngerii nu au avut acces, un semn de fii privilegiați. Iar după cum fiul împăratului are slujitori care să-i slujească, tot așa și nouă ne-au fost trimiși slujitori ai noștri (îngerii) care să ne slujească.

Dacă este cineva un dumnezeu, trebuie neapărat că este mai mare decât ceilalți, chiar și în ceruri. Așadar, ar trebui ca cei mari în ceruri, stăpânirile cerurilor, să-i fie de rang inferior. Și într-adevăr,

Cei mari în ceruri să cunoască înțelepciunea lui Dumnezeu... prin Biserică! Cât de mare este atunci taina† aceasta a Bisericii, că de la Biserică învață și stăpânirile cerurilor! Vom înțelege deci că aici pe pământ sunt unii care vor fi mai mari decât aceste stăpâniri. Iar cei ce au parte de cele împărtășite bisericii, au parte, practic, de lucruri ascunse până și stăpânirilor cerurilor. Un astfel de om este fiu privilegiat al Celui Prea Înalt.

Război în cer

Dacă un împărat are un fiu, el e moștenitorul. Pentru el se duc războaie.

Să redăm în întregime pasajul marelui război din ceruri. Chiar dacă e mai lung, este izbitor de actual pentru ziua de azi (v. Invazia dracilor). Cândva pe la vremea primului război mondial pământul a fost invadat. De atunci, toate se schimă în rău, fără încetare. Citiți articolul menționat pentru mai multe detalii. Ne vom rezuma la tema acestui articol aici, dar vă rog zăboviți îndelung asupra acestui text, că e „vai de voi, pământ și mare”:

Cele ce se întâmplă pe pământ în zilele noastre, și căderea omenirii în bezna morală de acum, sunt o împlinire cât se poate de evidentă a profeției marelui război (v. Secolul al XIX-lea (introducere)).

În ceruri, Mihail cu oastea s-au luptat cu Satana și cu îngerii lui. Dar un glas tare în ceruri spune că „frații noștri”, aici pe pământ, „ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.

Dar dacă războiul a fost în ceruri, cum atunci a fost Satana biruit de frații noștri aici pe pământ?

Aici e mirarea. Toate deci, chiar și lupta din cer, se duc pentru sufletele celor de pe pământ. Iar aceștia, frații noștri, sunt cei care biruiesc. Cât de mari pot fi deci acești frați ai noștri, dacă viața lor cu Isus, viața lor de credință, mărturie și sacrificiu aici pe pământ se răsfrânge asupra războiului din cer? Sunt mari: „...orice veți lega pe pământ, va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”† Sunt mari într-adevăr: „Celor ce le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și celor ce le veți ține, le vor fi ținute.”†

Și atunci, ce poate să însemne războiul din cer, dacă victoria se hotărăște pe pământ? Faptul că războiul cel mare a fost în ceruri, este fără dubiu. Cum a fost dus acest război, sau cum se poate că unii aici pe pământ i-au hotărât soarta, știm noi mai puțin, dar știe Dumnezeu. Totuși știm că frații noștri aici pe pământ i-au hotărât soarta! Vom înțelege deci că fiii lui Dumnezeu, cei care încununează* creația, dumnezeii aceștia, ei sunt obiectul oricărei bătălii. Și cerul și pământul se bat pentru același lucru. Lupta este la sânge, dar înțelegem aceasta duhovnicește, așa cum înțelegem că noi aici ne luptăm împotriva duhurilor răutății.

O luptă la nivel de duh este cu mult mai însemnată decât orice am putea numi „luptă” pe pământ. Cumplitele războaie ale pământului apar acum ca niște nimicuri față de războaiele cerurilor. Pentru că Duhul† a făcut tot ce este. Și ce este material, toate au fost făcute de Duh. Duhul deci este mai presus, dincolo de înțelegerea minții omenești: așa cum a făcut universul acesta, tot așa poate face altul nou. De aceea nici nu poate fi duhul înțeles cu mintea. De aceea omul de știință e cu totul neputincios când e vorba de duh, pe care nu îl poate percepe în niciun fel.

Războiul din cer, lupta fraților noștri pe pământ, toate sunt una. Va trebui să înțelegem aceasta prin credință. Vom ști atunci că omul care biruie păcatul pe lumea aceasta este un dumnezeu, un fiu în familia Celui Prea Înalt, chiar dacă e un Lazăr pe pământ – până și războaiele în ceruri se duc pentru el, iar soarta acestor războaie e hotărâtă tot de el.

Miza

Totuși, dumnezeii aceștia sunt profetici. Adică, vor fi dumnezei pe deplin când va veni vremea lor. Și nu este bine să se îngâmfe inima cuiva. Ci spuneți așa: dacă vom putea să ajungem în slavă, vom ajunge. „...ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”†, spunea Pavel, însuși Pavel, alesul lui Hristos. Cum adică, dacă voi putea? întreabă cineva. Știu că ești duhovnicesc, al Domnului. Și știi și tu, și n-ai nicio îndoială. Dar mai bine ai grijă, inima să-ți rămână smerită. Să nu se îngâmfe nimeni. Nu s-a terminat încă; să ne ducem alergarea până la capăt.

Fraților, niciunul dintre voi să nu spună vreodată „Eu sunt un dumnezeu!” Pentru că nu ești. Nu e evident? Dar ce este scris este scris profetic. Adică, pentru ce va fi. Ce va fi într-o lume pe care, noi acum, nu o cunoaștem. Duhul ne-a fost dat aici pe pământ ca o arvună†. Și nu ești desăvârșit†. Ce am văzut că este scris, este scris pentru noi, să știm care e miza vieții de credință, aici pe pământ.

Ce e important, și ce e bine să reținem, de acum și până la sfârșit, este că miza vieții pe acest pământ întrece orice închipuire. Ce se așteaptă deci Domnul de la noi, dacă miza este atât de mare? Pe cât de mare e miza, pe atât de mari sunt așteptările Lui. Ați văzut cum ascultă Hristos de Tatăl? „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”† „Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?”†

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Iată pilda ispravnicului nedrept:

Oare ce sunt bogățiile nedrepte? Ce să fie... bogății nedrepte! Ce spun cuvintele acestea nu poate avea decât un singur sens: exact sensul acela limpede al acestor două cuvinte: bogății nedrepte. Vrea cineva să însemne altceva? Bogății nedrepte, adică bogății pe care un om le-a luat pe nedrept. Orice a luat cineva prin furt, înșelăciune, asuprire, mită, speculă, evaziune fiscală, privilegii nemeritate, și câte altele asemenea pe pământ, legal sau nu. Inclusiv pensii nedrepte. Unii își închipuie că L-au înșelat și pe Dumnezeu, adică așa cum s-au descurcat aici pe pământ, tot așa se vor descurca și acolo.

Poate cineva să fie perfect legal, dar dacă a fost nedrept, tot nedrepte sunt bogățiile. La vremea dreptății, la sfârșit, vor da socoteală de orice nedreptate. Dacă au fost „legali” aici pe pământ, acolo totuși contează adevărul și dreptatea, nu vicleniile acestei lumi. Iar Dumnezeu știe tot, chiar tot, să nu-și închipuie șmecherul că scapă.

Ispravnicul a folosit bogățiile stăpânului său să-și facă prieteni – bogății nedrepte, care nu erau ale lui. Dar așa un om viclean e de preț pe lumea asta. De aceea, și stăpânul său l-a lăudat. Afacerile democrației din zilele noastre depind în mare măsură de astfel de oameni. E nevoie de ei, sunt angajați pe salarii mari: „Ăsta știe să se descurce.”

Desigur, pentru Isus viclenia e o urâciune. Dar dacă ispravnicul nedrept a avut atâta „înțelepciune” să-și facă prieteni, atunci și voi, cei cu bogății nedrepte, și care pricepeți bine înțelepciunea ispravnicului, pe care o aveți și voi, faceți la fel: „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci când veți muri, să vă primească în corturile veșnice.” Să vedem, puteți?

Cu alte cuvinte, dați bogățiile nedrepte celor care, când veți muri, vor putea depune o mărturie pentru voi. Cine sunt aceștia? Aceștia sunt cei care stăpânesc în ceruri (v. „Sunteți dumnezei”), ucenicii lui Isus, nu voi, bogaților – voi v-ați luat† lucrurile bune în viața asta. Și mai ales cei care v-au luminat mintea ca să primiți Cuvântul. Și cei care v-au zidit duhovnicește.

Nu își poate cumpăra nimeni locul în cer cu bani. Dar poate, cel nedrept, să se descotorosească de bogățiile nedrepte.

Mare împotrivire!

Pilda aceasta stârnește mare împotrivire. Și n-ar fi greu de înțeles, că mulți sunt cei cu bogății nedrepte. Veți zice, or fi ei, dar în biserici nu prea. Ei bine, și în biserici sunt mulți, câtă frunză și iarbă, de nu se pot număra (îi numără însă Dumnezeu).

Domnul – care știa ce va fi în viitor – după ce a sfârșit de rostit pilda ispravnicului, a zis: „Voi căutați să vă arătați neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile.” Ce-i drept, se adresa fariseilor, „care erau iubitori de bani”, și „își băteau joc de El”. N-au suportat asemenea cuvinte:

Noi însă putem fi siguri că de aceea erau fariseii acolo, de aceea își băteau joc de El: pentru cele ce aveau să fie, ca o pildă pentru aceia mulți cu bogății nedrepte, care aveau să umple bisericile și care aveau să își bată joc de cuvintele Domnului. Dar nu cumva e prea mult spus? Să vedem.

Zic ei, toate bogățiile acestei lumi aparțin Domnului. De aceea, sunt nedrepte, toate.

Veți auzi pilda aceasta predicată de la amvon. Și vi se va spune, toate bogățiile acestei lumi aparțin Domnului. De aceea, sunt nedrepte, toate. Și fiecare om să-și plătească zeciuiala și să-și dea donațiile (ceea ce nu sună rău). Dar în felul acesta, s-au făcut ei, cei cu bogății nedrepte, scăpați. Și cei care lucrează cinstit pentru ce au, și e drept să aibă ce au, și cei cu bogății nedrepte, toți se amestecă în aceeași oală. Ce ușurare pentru șmecheri! Ce plăcere să asculte așa o predică pentru cel viclean!

Altfel spus, avutul celui care muncește cinstit e nedrept, ca și al celui care face speculă. Și va trebui ca și unul și altul să își cumpere locul în corturile veșnice, după ei.

„Ce este înălțat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu,” adică cine se înalță între oameni îmbogățindu-se pe nedrept (cum se întâmplă de obicei pe lumea asta) este o urâciune pentru Dumnezeu. „...este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.”†

Mai bine să nu-și închipuie cel nedrept, care dă zeciuială, că e în rând cu cel cinstit, care dă și el zeciuială. Și dacă stau unul lângă altul în bancă la biserică, totuși sunt deosebiți de Isus Hristos.

Dar până la urmă, pe cine vor ei să convingă, pe Dumnezeu? Vor spune ei la judecată că uite, Doamne, așa m-a învățat pastorul!

Oare de ce se predică asemenea ipocrizie peste tot? De aceea este adevărat că cei cu bogății nedrepte sunt câtă frunză și iarbă prin biserici. Iar cârmuitorii acelor biserici se fac duplicitari când e vorba de propriul lor salariu, adică de cei cu bani, de care depinde venitul lor.

Bogații au pus mâna pe biserici

Au pus bogații mâna pe biserici – mai ales în Occident. Pe vremea comunismului, preoții din România, care erau supuși guvernanților comuniști, deseori vorbeau de bine pe cel harnic dar sărac, și de rău pe cel bogat – așa primeau instrucțiuni de la puternicii vremii. Astăzi însă, bogații au pus mâna pe biserici (mai ales în Occident) și nu e nevoie să dea cineva instrucțiuni, că domnește banul – se va face cum spun ei. Au posturi în comitete la biserică, unde se iau decizii, iar de la amvon niciodată nu veți mai auzi ceva împotriva celor cu bani. Nu veți mai auzi nici alte lucruri, dacă ar fi să nu le placă lor.

O asemenea fățărnicie, ca răstălmăcirea pildei de mai sus, e prea mult pentru urechile Duhului. Pentru că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului. De aceea, când Scriptura e denaturată în așa hal, e ca o bătaie de joc la adresa adevărului. Amintiți-vă de Anania și Safira†.

Credem noi pe Isus? Atunci să știți că cel cu bogății nedrepte este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (versetul 15). Deși, el stă în bancă lângă tine și nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Dar Dumnezeu îl cunoaște: „Voi căutați să vă arătați neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile.” Și tot o urâciune e. Cuvântul acesta, „urâciune”, un cuvânt greu care înlătură orice îndoială, e cel ales aici de Domnul.

Totuși vecinul de bancă, cel cu bogății nedrepte, nu este însemnat cu fierul roșu†. Ci poate – dacă vrea – să fie și el între cei care vor locui cerurile. Numai să vrea să se despartă de ce are pe nedrept („...pentru ca atunci când veți muri, să vă primească în corturile veșnice” cei care acum nu sunt de mare preț, cum este el.)

„Vrednic este lucrătorul de plata lui.”† Binecuvântat să fie omul care muncește cinstit, căci tot ce adună el i se cuvine. Binecuvântat să fie el înaintea lui Dumnezeu Tatăl, înaintea lui Isus Hristos și a îngerilor aleși!

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆