Secolul al XIX-lea (introducere)
Aceasta este o introducere la o serie de articole pre-intitulate „Secolul al XIX-lea”.
În secolul al XIX-lea (numit și „marele secol”) creștinismul și-a atins apogeul. Dar ce poate să însemne apogeu pentru credința creștină? Nu civilizație sau știință, cu acestea se mândresc oamenii. Apogeul creștinismului a fost duhovnicesc. Credința devenise preocuparea de căpătâi a oamenilor pe pământ. De căpătâi, numărul unu? Ei bine, da, deși pare de necrezut celor din zilele noastre. De aceea, urmează mai multe articole pe această temă, pre-intitulate „Secolul al XIX-lea”.
Este cât se poate de necesar, pentru noi cei de azi, să ajungem să înțelegem care este credința adevărată în Hristos Isus. Discrepanța între ce este duhovnicesc și noile valori ale omenirii este atât de mare, că omul cu greu mai găsește un sens în scripturi. Ce a ajuns să fie acceptat de toți („Păi nu spun toți așa?”), sub presiunea zdrobitoare a politicului cel „corect”, intră bine pe urechile oamenilor sub formă de adevăr, deși este opusul lui.
Avem un scop (1)
Pentru un asemenea motiv, care este apocaliptic, vom căuta să privim mai atent la viața în secolul al XIX-lea: chiar atât de diferit era totul? Ce era diferit? Și atunci noi, acum, pe ce lume trăim? Pe o lume plină de silnicie, în care adevărul este înăbușit de tot. Și dacă tot își mai închipuie cineva că abia acum omul a ajuns „inteligent”, și că adevărul este cel al zilelor noastre, vom compara cu vremea creștinismului autentic, în lumina adevărului absolut al scripturilor lui Dumnezeu. Avem deci un scop, scopul întâi.
Mai avem un scop (2)
În cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui†; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Atunci, au invadat pământul (v. Invazia dracilor). Evenimente care atestă starea de război duhovnicesc apar, istoric, încă de pe vremea iluminismului. Dar dacă vom putea dovedi că secolul al XIX-lea a fost apogeul creștinismului, chiar așa în plin război, atunci data invaziei e mai ușor de aproximat. Aceasta pentru că frații noștri aici pe pământ au participat activ† la războiul din ceruri , și au învins. E de presupus deci că forța creștinătății atunci își atinsese punctul de maxim. Oare? Dacă e adevărat, o astfel de concluzie ne-ar permite să știm mai bine când a fost invazia. Acesta ar fi scopul al doilea.
Afară de toate acestea, ar mai fi evenimentele istorice și toate care s-au întâmplat după invazie, înclinând drastic balanța în favoarea datei invaziei dinainte stabilite – dar care nu neapărat fac scopul acestei serii de articole (v. Invazia dracilor). Odată stabilit faptul că apogeul creștinismului a fost marele secol, vom conclude că atunci au biruit frații noștri, și că Satana a fost aruncat din ceruri în vremea primului război mondial, sau cam pe atunci. Iar cele ce aveau să urmeze după primul război mondial confirmă – vezi articolul menționat.
Data invaziei este esențială, pentru că vom ști că de atunci încolo e vai de voi† pământ și mare, că cei mai mulți dintre oameni sunt de acum locuiți de duhuri necurate; vom putea recunoaște natura satanică a celor ce se întâmplă, și în consecință vom putea suna trâmbița străjerului care cheamă cetatea sfântă la apărare și luptă când biserica este atacată.
Nu vom face o istorie a creștinătății marelui secol; s-au scris nenumărate volume mai bine decât am putea noi să o facem aici. Dar vom argumenta totuși, istoric, atât cât să dăm lucrurile la iveală.
Aici se încheie acest cuvânt introductiv. Și totuși, mai îngăduiți-ne o clipă.
Este sarcina noastră dar și a celor care vorbesc de la amvon într-o biserică sau în alta. Pentru că omul care proorocește de la amvonul bisericii, și a văzut ce sunt copiii noștri – cât de mici – învățați la televizor, a văzut cum feminismul corupe femeile, a văzut sodomia la putere, de i-e frică omului până și să tacă, ci trebuie să laude, a văzut silnicia oamenilor, răutatea și viclenia lor, pătrunsă până și în biserici, a văzut cum s-a întins curvia pe pământ ca un cancer în metastază, a văzut cum vorbesc și se îmbracă oamenii, și câte și mai câte, și totuși dacă omul acela tace, deși își ține predica până la capăt, dar totuși tace fără să sune trâmbița străjerului, ei bine iată ce va face Domnul omului acela:
1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
2 „Fiul omului, vorbește copiilor poporului tău, și spune-le: „Când voi aduce sabia peste vreo țară, și poporul țării va lua din mijlocul lui pe un om oarecare, și-l va pune ca străjer, –
3 dacă omul acela va vedea venind sabia asupra țării, va suna din trâmbiță, și va da de știre poporului,
4 și dacă cel ce va auzi sunetul trâmbiței nu se va feri, și va veni sabia și-l va prinde, sângele lui să cadă asupra capului lui.
5 Fiindcă a auzit sunetul trâmbiței, și nu s-a ferit, de aceea sângele lui să cadă asupra lui; dar dacă se va feri, își va scăpa viața.
6 Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, și nu va suna din trâmbiță, și dacă poporul nu va fi înștiințat, și va veni sabia și va răpi viața vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului.”
7 Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea, și să-i înștiințezi din partea Mea.
8 Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreșit!” și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta.
9 Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul.” †
Slăvit să fie Numele Domnului! ◆