Secolul al XIX-lea (partea a II-a)

Numit deseori „marele secol”, secolul al XIX-lea pornea sângeros, cu pierderi mari, inclusiv duhovnicește, sub loviturile de început de război ale Satanei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea influențele iluminismului fac ravagii chiar și în America, unde studenții în universități renunțau la credință și bisericile își pierdeau influența.

Evanghelicii erau izolați în câteva țări numai. Creștinătatea evanghelică era puternică într-adevăr în Marea Britanie și Scandinavia, Olanda și Elveția, și o parte a statelor germane. Dar nu exista deloc în Italia, Spania și Portugalia, și nici în restul Europei. În Statele Unite, pe coasta de est, erau numeroase biserici evanghelice, dar nu și în Mexic, America Centrală sau de Sud. În lumea musulmană ostilă, nimeni. Africa neagră era încă neexplorată, India avea o redusă comunitate creștină în sud, mai nimeni în China și restul Asiei, Australia era neocupată, iar Oceania bântuită de canibali. East India Company, cu influență în teritorii colonizate și cu orientare către profit, se împotrivea misionarilor.

Declinul în mărturia creștină era atât de grav, încât, în cuvintele istoricului creștin Kenneth Scott Latourette*, „se părea că creștinismul este un fenomen în declin, pe cale să fie eliminat din afacerile oamenilor”.

Acidul ateu Voltaire scrisese, atunci înainte de revoluția franceză, că peste o sută de ani Biblia va fi o carte demodată și uitată, care se va găsi numai în muzee.

Așa a început marele secol. Confesiunile evanghelice nu aveau școli duminicale, societăți biblice, misiuni, cu excepția moravienilor.

În disperare de cauză

În disperare de cauză, bisericile au început să se roage pentru o intervenție divină. Răspunsul a venit sub forma unor valuri de treziri spirituale, de-a lungul întregului secol și până la primul război mondial.

Curând după 1800, s-au înființat British and Foreign Bible Society – care avea să tipărească mai târziu și biblia tradusă de Dumitru Cornilescu*, – American Bible Society, Sunday School Union, American Board of Commissioners for Foreign Missions, și altele în SUA, Marea Britanie și alte țări în Occident.

Șase valuri de treziri evanghelice

Definitoriu pentru marele secol sunt așa-numitele „treziri evanghelice”. Acestea au fost întoarceri la Dumnezeu și la Hristosul Său, în masă, cu milioanele, într-o țară sau alta, răspândindu-se cu repeziciune pe fața pământului. Uneori pornind de la un om, alteori anonime, măturând zone întinse fără un punct de plecare anume. Trezirile au generat un mare număr de misionari, sute de mii, care au dus evanghelia celor care nu o auziseră niciodată, ajungându-se ca, pentru prima dată în istorie, pământul să fie acoperit cvasicomplet de cunoștința lui Hristos. Pe unii i-a costat viața. Într-un acerb contrast cu vremea noastră a apostaziei, universitățile marelui secol au fost invadate de evanghelie. Când era nevoie de misionari, dintre universitari s-au arătat cei mai mulți gata să plece. Acest articol, ca și următoarele două** din această serie, se ocupă cu elemente de istorie a trezirilor, atât cât să ne putem atinge scopul definit de la început (v. Secolul al XIX-lea (introducere)).

Primul a fost Carey

William Carey* a pledat cu cei de la cârma bisericilor baptiste din Northampton, Anglia, pentru datoria pe care cei credincioși o au să ducă evanghelia acolo unde nu fusese cunoscută. În 1792 a ținut celebra sa predică misionară, din care a rămas cunoscutul „Așteptați lucruri mari de la Dumnezeu; încercați să faceți lucruri mari pentru Dumnezeu”. La numai șase luni după aceea, s-a înființat Baptist Missionary Society. Înființarea Societății Misionare Baptiste este în general privită ca fiind începutul întreprinderii misionare protestante moderne. În retrospectivă, cizmarul din Northampton pare să fi fost primul evanghelist anglo-saxon, în Marea Britanie sau America. Și nu i-a îndemnat doar pe baptiști, ci pe toți creștinii, să recunoască responsabilitatea lor de a duce vestea bună oricărui om de pe pământ. El însuși a plecat în India unde a rămas până la moarte. Carey a tradus Biblia în mai multe limbi indiene. Mulți alții l-au urmat în misionariat. Creșterea rapidă a bisericii în India primei jumătăți a marelui secol nu s-a datorat eforturilor comunităților creștine indiene, ci misionarilor trimiși de țările din Occident.

America de Sud

America Latină a fost complet închisă oricărei evanghelizări timp de secole, cât timp Spania și Portugalia au stăpânit continentul. Apoi au venit mișcările de independență. Societatea Biblică din Anglia a trimis Biblii. Agentul lor, scoțianul James Thomson, a fost chiar făcut cetățean de onoare în Argentina și Chile. Este cunoscută trista istorie a lui Allen Gardiner, care a încercat, dar nu a reușit, să evanghelizeze triburi băștinașe în mai multe zone ale continentului. După ani, el și cei care îl însoțeau au murit de epuizare și inaniție. Dar jurnalul de călătorie al lui Allen Gardiner a fost publicat și a inspirat pe alții. Mulți anglicani evanghelici i-au luat locul, iar Societatea Misionară pentru America de Sud a fost înființată tot atunci.

O jumătate de secol mai târziu, de la astfel de mici începuturi s-a ajuns după renașterea din 1858 la vasta întreprindere misionară care a făcut din țări ca Brazilia zona cu cea mai rapidă creștere evanghelică din lume, pe atunci.

Fără egal în istorie

Spunea Latourette: „Evanghelizările erau caracterizate de o vitalitate debordantă și de o îndrăzneală de neegalat în istoria creștină. Pentru prima dată, au fost elaborate în mod serios planuri pentru a aduce mesajul creștin tuturor oamenilor și pentru a face ca viața întregii omeniri să fie conformă cu principiile creștine.”

SUA

Perioada de până la 1842 a fost dominată de o renaștere continuă în Statele Unite, întreruptă doar de războiul din 1812.

În prima parte au fost afectate bisericile și colegiile din est, dar și adunările ad-hoc (așa numitele camp meetings) din vest, unde pionieratul era norma. Oamenii erau chemați la pocăință. Mișcarea aceasta a fost generală, fără un lider. Au avut loc treziri în bisericile din aproape toate confesiunile. În particular, despre anii 1830-31, contemporanul acelei vremi Lyman Beecher spunea că „aceasta a fost o mare lucrare a lui Dumnezeu și cea mai mare trezire creștină pe care a văzut-o vreodată lumea, într-un timp atât de scurt. Sute de mii s-au întors la Dumnezeu. Acest lucru este fără egal în istoria bisericii.”

Cea de-a doua parte l-a ridicat pe Charles Grandison Finney*, care a continuat să domine câmpul evanghelizării în America de Nord pe tot parcursul de mijloc al secolului al XIX-lea, la fel cum figura lui D. L. Moody* a dominat ultima treime a acestuia.

Adventiștii

Un fermier cinstit din New England, un baptist pe nume William Miller, al cărui zel l-a făcut liderul multora predicând o doctrină a celei de-a doua veniri a lui Hristos, a fixat data acestui eveniment la 21 martie 1843, bazat pe interpretări eronate. Miller a început o misiune ambițioasă de a avertiza populația americană de apropierea sfârșitului. În decurs de un deceniu a adunat sute de mii de adepți, oameni care încă mai erau membri ai diferitelor biserici. Dar cei care au ieșit în câmp deschis sau au urcat pe vârfurile dealurilor pentru a aștepta venirea Domnului în veșminte albe au fost dezamăgiți. Miller s-a dovedit un prooroc mincinos. Mulți își vânduseră bunurile. Apoi unii dintre ei au format o nouă confesiune, adventiștii de ziua a șaptea, în 1846, elaborând o nouă doctrină care să acopere fiascoul precedent. Ellen G. White, profetesa lor reputată, a fost respinsă de celelalte confesiuni evanghelice ca fiind eretică. Dar White a legiuit în bisericile adventiste misiuni medicale (ca o binefacere pentru toți oamenii) la nivel de excelență. Spitale adventiste s-au construit în mare număr, și așa și în ziua de azi, deși lucrurile s-au mai schimbat de atunci, pentru că și-au pierdut oarecum din caracterul filantropic, în condițiile în care spitalele sunt acum și o sursă importantă de venituri financiare. Adventiștii de ziua a șaptea au ajuns la o numeroasă comunitate mondială, un milion într-o sută de ani, inclusiv în România, unde sunt foarte numeroși. Totuși nici în ziua de azi nu sunt recunoscuți ca evanghelici, deși participă uneori la asociații creștine și propovăduiesc uneori prin alte biserici ca invitați.

Franța nu îngăduia evanghelizări

Cum era de așteptat, guvernele franceze post-revoluție nu îngăduiau misionari în colonii. În Indochina franceză, în țări precum Cambodia sau Laos, nu a pătruns practic nimeni.

Impact social

Spunea Wesley*, „creștinismul este social. A-l transforma într-o religie solitară înseamnă, într-adevăr, a-l distruge.”

Este clar că democrația nu a izvorât din Reformă imediat, deși ea datorează atât de mult efectelor indirecte a două mari doctrine ale Reformei: datoria legitimă a studiului scripturilor pentru fiecare, care a dus la libertate, și preoția tuturor credincioșilor, care a dus la egalitate.

În Europa, luteranii l-au urmat pe fondatorul lor în susținerea stăpânirilor; era firesc ca anglicanii să susțină monarhia și aristocrația; și era de înțeles pentru liderii prezbiterieni să acorde sprijin claselor de sus, deoarece John Calvin* avea o părere proastă despre oamenii de rând; considera că democrația este cea mai meschină formă de guvernare.

Evangheliștii itineranți americani au căutat să ajungă la toate clasele de oameni: educați și ignoranți, bogați și săraci, stăpâni și sclavi. Nu cunoșteau nicio distincție socială, căci toți erau considerați păcătoși în nevoie de un Mântuitor. Trezirile marelui secol au fost o mare forță nivelatoare.

S-a spus că democrația americană se bazează pe o aplicare a principiilor baptiste la politica seculară, dar că sistemul federal al Statelor Unite este împrumutat de la sistemul prezbiterian de delegare a puterilor. Un lucru este foarte sigur: baptiștii au fost cei care au fost pionierii libertății în America, cei care au susținut în mod consecvent principiile democratice. Ei și-au amintit că anglicanii, prezbiterienii sau romano-catolicii își luaseră rândul în șa în țara-mamă. Suferințele din trecut i-au făcut să vadă prea clar că stăpânirea era o cauză majoră a problemelor lor: așa că au luptat împotriva ei. În Marea Britanie, baptiștii nu au fost niciodată suficient de puternici pentru a lupta eficient pentru democrație.

Astăzi, după invazie*, democrația însă apare ca o forță a răului. Cum a luat diavolul prilejul cu Legea, tot așa și cu democrația. Ce a mai rămas din înțelepciune, dacă votează fiecare după cum îl duce mintea (multă sau puțină)? Ba chiar, azi votează și femeile. Ce a mai rămas din credință la nivel social, dacă cei mai mulți votanți sunt necredincioși? Până la urmă, Calvin pare să fi avut dreptate: democrația este cea mai meschină formă de guvernare.

Unii au sugerat că clasele muncitoare au fost capturate de forțele Renașterii evanghelice. Dar să vedem... În Statele Unite, doar puțin mai mult de 10% dintre săraci erau membri de biserici evanghelice la mijlocul secolului, iar în Marea Britanie prezența lor la biserică era de 10% (același procent) în orașele industriale și în Londra. Hm... Ce-i drept însă, atât Statele Unite cât și Marea Britanie imperială erau țări bogate, procentual pătura de jos era mai puțin numeroasă decât în alte țări.

Deceniile care au urmat anului 1830 în viața americanilor au fost numite de către istorici „anii sentimentali”, pentru că a fost o perioadă în care faptele de bine au înflorit ca niciodată înainte. Aproape că nu exista o lucrare de binefacere căreia să-i lipsească o persoană dedicată, o societate sau o instituție dedicată, și toate direct îndatorate renașterii evanghelice. Au apărut societăți pentru promovarea educației, pentru reformă în închisori, pentru a opri prostituția, pentru a coloniza Africa cu sclavi eliberați, pentru a promova cauza păcii, servicii sociale și spirituale pentru marinarii aflați în port...

...ca să nu mai vorbim de multitudinea de societăți misionare pentru țară și pentru străinătate, de societăți biblice, asociații pentru școala duminicală, etc.

Un număr mare de școli, licee și colegii au fost fondate în Statele Unite ca urmare a trezirilor acelor ani. Toate marile universități americane au început ca instituții creștine, Biblia și rugăciunea înainte de orice, chiar dacă astăzi au căzut deplorabil de la menirea lor inițială.

În anul 1859, tânărul om de afaceri elvețian Henri Dunant l-a urmat pe Napoleon al III-lea în nordul Italiei, în speranța unor contracte de afaceri. Fără să vrea, s-a trezit spectator la sângeroasa bătălie de la Solferino. Henri Dunant provenea dintr-o familie evanghelică proeminentă și fusese deja activ în Asociația Creștină a Tinerilor din Geneva. Dunant a fost îngrozit de suferința răniților și a celor muribunzi pe câmpul de luptă. A ajutat cât a putut în zilele care au urmat, observând eforturile sincere, deși necalificate, ale localnicilor de a ușura suferința soldaților. Apoi a scris „A Memory of Solferino” și a publicat-o în 1862, trimițând-o oamenilor de stat și liderilor din întreaga Europă. Ca urmare, în 1864 a avut loc Convenția de la Geneva, iar din concluziile și deciziile acesteia a rezultat Crucea Roșie. Nu toți au fost dispuși să ajute; unii lideri militari s-au pronunțat împotriva intruziunii civililor pe câmpul de luptă; alții au argumentat că ajutorarea răniților în război era o treabă a guvernului. Dar a fost oferit suficient sprijin pentru a grăbi Crucea Roșie în misiunea sa, iar aceasta s-a răspândit rapid în toată lumea creștină, inclusiv România.

In anii 1877-1878, in timpul războiului de independentă, Crucea Roșie Română a intervenit cu personal sanitar, ambulanțe si trenuri sanitare in sprijinul trupelor de campanie. A înființat așezăminte spitalicești in București si in diferite orașe din țară. Pe frontul de la Rahova, voluntarii Crucii Roșii s-au luptat să limiteze ravagiile febrei tifoide. În primul război balcanic, din 1885, două ambulanțe ale Crucii Roșii au părăsit țara în drum spre zona conflagrației, asigurând asistența medicală unui număr de 625 de răniți, atât sârbi cât și bulgari. Formațiunile sanitare române dislocate în Serbia au avut în grijă 3 spitale, cu un total de 110 paturi. Efortul financiar al Crucii Roșii Române a fost uriaș. Priceperea și grija dovedite de doctorii români au fost apreciate in mod deosebit în ambele țări beligerante.

Dar dacă e vorba de impactul social al trezirilor secolului al XIX-lea, cârmuitorii acelor vremuri ar putea fi un exemplu frapant, mai ales în comparație cu cei ai zilei de azi. Regina Victoria, președinții americani, dar și cei doi prim-miniștri britanici care au dominat ultima treime a marelui secol, Salisbury și Gladstone, au fost creștini devotați. De-a lungul și de-a latul lumii creștine, situația era aceeași, inclusiv în Europa continentală. Lumea aceea ne-ar putea părea acum complet străină:

Și dacă asemenea diferențe la nivel de instituții (ale statului sau aiurea) ar putea părea secundare când e vorba de credința creștină, să recunoaștem totuși că societatea are efect asupra oamenilor, mai ales acum când fiecare trece prin școli, se uită la televizor, se duce pe internet, la spectacole, și când cu adevărat secundară a devenit – de fapt – familia și biserica. Cine hotărăște ce se învață în școli, și chiar în universități, cine hotărăște ce se dă la televizor, ce apare pe internet, ce se spune și se scrie în media? Puternicii zilei. Șansele celor tineri la credință erau atunci în secolul al XIX-lea infinit mai mari decât cele ale nenorocitei generații de tineri ai noștri cu mintea spălată. Era atunci infinit mai ușor să-ți convingi proprii copii să vină și ei la Isus, decât azi când unii din ei se uită la tine cu dispreț și cu privirea pierdută. Și dacă te iei cu mâinile de cap, până la urmă nu ți-a mai rămas nimic altceva decât să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.

Pe cât de diferită era societatea în secolul al XIX-lea, pe atât de uitate și necunoscute sunt valorile victoriene astăzi, mai ales pentru că este în întregime neplăcut pentru contemporanii corecți politic să discute așa ceva, lucruri care îi pun în inferioritate și le descalifică teoriile. De pildă, toată lumea își închipuie că în secolul al XIX-lea omenii se împușcau unii pe alții tot timpul, cum au văzut ei în filme. Oare așa să fie?

Virtuți victoriene

Istoricul Gertrude Himmelfarb* scrie obiectiv în această privință. Nu ficțiune, ca în filme. Iată doar câteva exemple din ce am putea numi valori victoriene comparate cu prezentul zilelor noastre din 1995, anul acelei scrieri, în continuare:

De ce au devenit valorile victoriene un subiect de discuție atât de intens? Răspunsul se află, în parte, în statistici. Thomas Carlyle le-a reproșat odată compatrioților săi că sunt obsedați de cifre – despre salarii și prețuri, costul alimentelor și nivelul de trai. Chestiunea mai importantă, a insistat el, era starea și dispoziția oamenilor: credințele și sentimentele lor, simțul binelui și al răului, atitudinile și obiceiurile care îi vor predispune fie la o liniște sănătoasă, frugalitate și prosperitate, fie la o agitație acră, nesăbuință, nepăsare, și ruină treptată.

De fapt, victorienii aveau cifre și în legătură cu aceste chestiuni – despre crimă, beție, sărăcie, vagabondaj, analfabetism, ilegitimitate; „statistici morale”, așa le numeau ei. Este instructiv – și neliniștitor – să comparăm statisticile lor morale cu ale noastre.
În Anglia victoriană, rata de ilegitimitate – proporția nașterilor ilegitime în raport cu numărul total de nașteri – a scăzut de la 7% în 1845 la mai puțin de 4% până la sfârșitul secolului. În estul Londrei, cea mai săracă zonă a orașului, era mai mică de atât: 4,5 la sută la mijlocul secolului și 3 la sută la sfârșitul secolului. Proporția a continuat să se situeze în jurul valorii de 5 procente până la mijlocul secolului al XX-lea. În 1960 a început să crească, ajungând la 12% în 1980 și la 32% la sfârșitul anului 1992. În Statele Unite, cifrele sunt aproape identice.

Sau să luăm o altă „statistică morală”: infracțiunile și criminalitatea. În Anglia, între 1857 și 1901, rata infracțiunilor incriminabile (infracțiuni grave, fără a include agresiunea simplă, beția sau vagabondajul) a scăzut cu aproape 50 la sută. Cifrele absolute sunt și mai grafice: în timp ce populația a crescut de la 19 milioane la 33 de milioane, numărul infracțiunilor grave a scăzut de la 92.000 la 81.000. Declinul (conform statisticilor anterioare) a început de fapt la mijlocul sau la sfârșitul anilor 1840, cam în același timp cu declinul ilegitimității.

Rata scăzută a criminalității a persistat până la jumătatea anilor 1920, când a început să crească și a continuat să o facă în anii războiului al doilea, stabilizându-se sau scăzând ușor la începutul anilor 1950. O creștere dramatică a început la mijlocul anilor '50, crescând de peste cinci ori până în 1981. Apoi, în 1991, rata era de zece ori mai mare decât în 1955 și de patruzeci de ori mai mare decât în 1901. (În 1955, antropologul Geoffrey Gorer a remarcat gradul extraordinar de civilizație manifestat în Anglia, unde „mulțimile de spectatori la fotbal sunt la fel de ordonate ca și întâlnirile bisericești”, atunci în 1955. În câțiva ani, aceste meciuri au devenit notorii ca fiind scena haosului și a revoltelor.)

În Statele Unite, statisticile locale sugerează că, la fel ca în Anglia, scăderea criminalității a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a continuat până la începutul secolului al XX-lea. O creștere rapidă a început în 1960, rata dublându-se în decursul deceniului și triplându-se până în 1980. Omuciderea este acum principala cauză de deces în rândul tinerilor de culoare. Criminologii au inventat termenul „criminogen” pentru a descrie o comunitate în care „forțele sociale care creează infractori prădători sunt mult mai numeroase și covârșitor mai puternice decât forțele sociale care creează cetățeni virtuoși”.

Sociologul englez Christie Davies a descris un „model de devianță în formă de curbă în U”, care se aplică atât Marii Britanii, cât și Statelor Unite. Curba arată scăderea criminalității, a violenței, a ilegitimității și a alcoolismului în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, atingând un minim la începutul secolului al XX-lea și o creștere bruscă în ultima parte a acestui secol.

Dar, așa cum ne-ar fi reamintit Carlyle, statisticile, chiar și cele morale, nu spun întreaga poveste. În eseul său, „Defining Deviancy Down”, senatorul Moynihan descrie curba descendentă a ideii de devianță. Ceea ce era considerat cândva un comportament deviant nu mai este considerat astfel; ceea ce era considerat cândva anormal a fost normalizat. Pe măsură ce devianța este definită în sens descendent, pragul de devianță crește: un comportament odată stigmatizat ca fiind deviant este acum tolerat și chiar recomandat. Divorțul și ilegitimitatea, considerate cândva ca fiind semnul destrămării familiei, sunt acum privite mai binevoitor, mamele divorțate și necăsătorite fiind grupate în categoria „familii monoparentale”. Iar crimele violente au devenit atât de endemice încât aproape că ne-am obișnuit cu ele. Masacrul de Sfântul Valentin din Chicago din 1929, când patru gangsteri au ucis alți șapte gangsteri, a șocat națiunea și a devenit legendar; dar acum în Los Angeles, subliniază James Q. Wilson, tot atâtea persoane sunt ucise în fiecare weekend. (În Anglia, Jack Spintecătorul a fost senzația secolului. Astăzi, crimele în serie sunt atât de obișnuite că fac parte din realitatea cotidiană.)

Cam atât despre impactul social al trezirilor. Vom continua în articolul următor cu cea mai mare trezire creștină din istorie.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆