Secolul al XIX-lea (partea I)

Nu mult înainte de începutul secolului al XIX-lea au apărut pe pământ semne de atac satanic, așa cum nu se mai întâmplase niciodată în istorie; adică de o așa amploare, că ne putem gândi la ceva mai grav, și anume la faptul că războiul† din cer începuse. Și cum războiul ceresc se răsfrângea pe pământ (v. Invazia dracilor), semnele acestea apar ca un bun indiciu al marii conflagrații, care începuse fără ca oamenii să știe ce se întâmplă.

Între posibile alte semne de atac satanic, ne vom referi la două: iluminismul și revoluția franceză. Și între posibili iluminiști, ne vom referi doar la câțiva, cu mențiunea că în zilele noastre sunt incluși printre iluminiști unii care nu erau de fapt, într-o tipică denaturare care să dea greutate curentelor de gândire perverse ale zilei de azi, favorabile acestui fenomen anti-creștin.

Iluminismul

Iluminismul este numit curent de gândire, și atât, când de fapt este un curent satanic de gândire, ceea ce e mult diferit. După cum i-au dat numele, ar vrea să „lumineze masele din negura religiei”, să le dea libertate (adică să nu mai fie supuși lui Dumnezeu), să-i strângă pe toți împreună în idealuri comune (fraternitate, ca la Babel), să nu mai fie unii bogați (egalitate), ba chiar să „lumineze pe oameni învățându-i să raționeze”, că până acum nu puteau, ziceau ei.

Ca o ramură în iluminism, a apărut raționalismul. Thomas Paine, de pildă. Ideea era că haideți să fim raționali, poate ce scrie acolo sau acolo în Biblie nu e adevărat, poate chiar nu există Dumnezeu deloc, mai bine să raționăm și să nu credem așa cu ochii închiși. Interesant, pe patul de moarte Paine spunea: „Aș da lumi, de le-aș avea, să nu fi fost Epoca rațiunii publicată niciodată. O, Doamne, ajută-mă. Hristoase, ajută-mă. Stai cu mine. A fi lăsat singur e iadul.”

Culmea este că lucrarea lui Hristos și Biblia sunt cel mai bine dovedite din tot ce a fost pe lume. Un mare număr de cărți au fost scrise cu acest scop, și n-ar mai fi nimic de lămurit. De pildă, existența lui Iulius Cezar este mult-mult mai puțin dovedită decât lucrarea lui Hristos – chiar și dintre juriști, ca la judecată, cu dovezi, au dezbătut astfel de lucruri, trăgând aceleași concluzii. Adică dacă s-ar îndoi cineva de Hristos, atunci ar trebui să fie sigur că Iulius Cezar nu a existat – comparativ. Mai târziu și semnele au încetat în creștinism, tocmai pentru că era suficient ce era deja, ca de pildă textul Bibliei, ca un om să creadă.

Dar nu! zic ei, vom raționa și vom vedea că nu e așa! Ei bine, falsul implică orice în logica matematică. Poți să pornești de la fals, să raționezi către o concluzie falsă sau adevărată, nu contează, că falsul implică orice oricum. Așa ajunge raționamentul iluminismului să nască monștrii care domină lumea azi, pentru că plecând de la premize false, de la tatăl minciunii†, chiar dacă raționezi, cu ușurință te poți afunda în neadevăr. S-ar zice, nu e chiar greu de priceput.

Afară doar dacă... ei bine, există o situație în care, și pentru un om capabil intelectual, ba și pentru un geniu, este imposibil să discearnă adevărul chiar și la acest nivel. Ați ghicit. Da, este cazul în care omul e stăpânit de un duh rău. Mintea atunci, chiar dacă e capabilă, nu mai e liberă, trebuie neapărat să dea satisfacție duhului acela necurat. Pentru că duhul îl mână pe om cum vrea el, și ambiția omului e ambiția duhului din el.

Cele de mai sus sunt remarcabile, pentru că era prima dată în istorie când un atac atât de feroce la adevăr avea loc. Începuse războiul, dușmanul își trimitea forțe pe pământ, dar nu uitați că invazia nu venise încă.

Apoi a urmat secolul al XIX-lea; și creștinismul, în loc să cadă sub lovituri ca acestea, a înflorit mai mult ca niciodată. E semn că „frații noștri”† biruiesc. Până acolo că Satana a fost alungat din ceruri, definitiv.

Oricum însă, de la invazie lucrurile s-au schimbat: un număr catastrofal de draci locuiesc de acum în oamenii pământului, care și-au adus aminte de iluminism și de revoluția franceză, la care se închină acum cu religiozitate (nu vom lăsa închinarea aceasta fără explicație, deși nu chiar aici, în acest articol – să remarcăm doar că am folosit cuvântul închinare fără ghilimele (v. Secolul al XIX-lea (partea a II-a))).

Ordinul Illuminati

Atunci înainte de revoluția franceză, ordinul Illuminati era o cabală secretă formată în Bavaria, și bazată, fără perdea, pe principii ca mită, asasinat, șantaj, calomnie și, cel mai important, instigarea la revoluție. Unul din capii lor, baronul Adolph von Knigge, spunea că scopul ordinului era abolirea creștinismului și a tuturor guvernelor europene, urmată de un guvern Illuminati. Cu doar câțiva ani înainte de revoluția franceză, la marea convenție a francmasoneriei continentale din Wilhelmsbad, lojile masonice au ajuns sub controlul ordinului.

Cei mai activi lideri ai revoluției franceze erau membri ai ordinului Illuminati. Într-unul din manuscrisele sale, contele de Mirabeau (unul din capii revoluției și agentul principal Illuminati) scria:

Ați recunoscut oare, în Mirabeau, felul cum e tratată credința creștină în filmele sau cărțile contemporanilor noștri? Criminalul trebuie neapărat să aibă o cruce la gât, să se exprime cumva creștinește, în timp ce eroul pozitiv al filmului înjură și își bate joc de astfel de lucruri. Seamănă cu Mirabeau? Absolut, de la Illuminati a început.

Activ în revoluție ajunsese până și marchizul de Sade, cel cu orgiile cele mai cumplite, de unde vin cuvinte ca sadic sau sadism în toate limbile, și care ajunsese „cetățeanul Sade”, cu posturi importante.

Revoluția poporului?

Dar revoluția a început ca o mare mișcare populară, nu? Cu căderea Bastiliei, voința poporului! Așa am învățat la școală. Dar la școala cui? La școala zilei de azi, a unei lumi sub stăpânirea duhurilor căzute? Noi vom căuta adevărul, aici în continuarea acestui articol.

Era Franța catolică a regelui Ludovic al XVI-lea. Un călător englez, în vara lui 1789, scria acasă soției:

Iată ce scria Thomas Jefferson, în călătorie în Franța, prin 1787:

În fond, Franța era atunci în 1789 cea mai mare, cea mai bogată, cea mai populată națiune de pe continent, cu o clasă de mijloc bine dezvoltată și o puternică bază agricolă, industrială și de comerț exterior. În știință și cultură, Franța conducea lumea.

Ludovic al XVI-lea a fost un monarh bine intenționat, deși deseori slab și inapt. Un creștin devotat, se spunea, dornic să îmbunătățească situația supușilor săi, a lansat un program serios de reformă. În deceniul și jumătate dinainte de 1789, a abolit tortura și toate formele de servitute din domeniul său, a acordat libertate de conștiință bisericilor protestante, a reformat închisorile și spitalele și a propus abolirea unor taxe.

Ludovic al XVI-lea a întreprins aceste eforturi autentice de reformă din proprie inițiativă, fără constrângere. De fapt, parlamentul francez a fost cel care a împiedicat unele reforme. În sprijinul procesului de reformă, regele a cerut liste de nemulțumiri, să fie întocmite și trimise din toate provinciile. În petiția prezentată de orașul Paris, era scris, religia este o condiție necesară a omului... obiectul legii este protejarea libertății și a proprietății... comisarii ar dori ca Bastilia să fie dărâmată și să se ridice în locul ei o coloană cu inscripția „Lui Ludovic al XVI-lea, Mântuitorul Libertății Publice”. Lucru aprobat și planificat.

Dar dacă francezii și-au iubit regele, dacă nivelul de trai era bun, de ce s-au revoltat atunci? Răspunsul, desigur, este că revoluția, de la căderea Bastiliei până la Napoleon, nu a fost niciodată o mișcare a poporului, ci un complot satanic.

Financiar totuși, nu era bine: jumătate din veniturile statului se duceau pe datoria națională, din care cea mai mare parte (două treimi, trei miliarde de lire) au fost cheltuite pentru a sprijini Statele Unite în războiul de independență. Trei miliarde era atunci o sumă absolut enormă. De la cine venise, în sprijinul americanilor? De la Ludovic al XVI-lea.

Ludovic al XVI-lea a fost un rege pacifist și tolerant, dar tolerant la extrem. Era voie orice, ceea ce a favorizat drastic cele ce aveau să vină. Istoricul Otto Scott scria:

Seamănă ceva cu media de azi? Au învățat bine lecția, cei de azi, și sunt puși pe jaf. Cine credeți că le este dușmanul? Același ca cel al duhurilor din ei, același ca cel al francmasonilor din preajma revoluției: Hristos. Și unii și alții, mânați de aceleași duhuri necurate. Nu ne vom mai mira de similitudini ca acestea, pentru că le știm cauza. Să remarcăm, „presa, pentru prima dată în istorie, a fost vârful de lance.” De fapt, este pentru prima dată în istorie când un atac satanic are o asemenea amploare. Începuse războiul în ceruri.

Bastilia

În primăvara lui 1789, cetățenii Parisului au fost martori ai sosirii misterioase a mii de străini în mijlocul lor. Nu erau nici muncitori nici țărani, arătau mai degrabă ca niște bandiți. Fuseseră aduși în oraș în solda ducelui de Orléans, vărul regelui. Ducele, imens de bogat și puternic, nutrea o ură intensă pentru vărul său; iar pofta sa de tron nu era un secret. Era la fel de amoral precum regele era sobru și virtuos. Mare maestru al tuturor marilor loji ale francmasoneriei, aliat cu Mirabeau, avea o rețea inegalabilă pentru comunicații, informații și propagandă. A sfârșit ghilotinat, ca mulți din capii revoluției – pentru că se omorau între ei, pentru putere (cum vor face și comuniștii mai târziu).

Oamenii ducelui au cumpărat proviziile de cereale și le-au retras de pe piață. De asemenea, au distrus transporturile de cereale care intrau în oraș, să înceapă foametea. Au răspândit zvonuri, așa cum fuseseră plătiți să spună: că pâinea și vinul fuseseră otrăvite, că trupele regelui masacrau cetățenii, că regina spusese „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” (desigur, nu era adevărat, lucru pe care chiar și istoricii de astăzi îl atestă).

În această stare de spirit agitată, agenții ducelui au reușit să strângă o mulțime, dar nu prea mulți, cam o mie de persoane, ca să atace Bastilia. Lucru stupid, s-ar zice, pentru că bătrâna fortăreață-închisoare era puțin folosită, și programată pentru a fi demolată. Era păzită doar de un mic contingent de bătrâni veterani ai gărzii elvețiene. Totuși aveau cincisprezece tunuri, și, să fi vrut, ar fi putut cu ușurință să disperseze gloata. Comandantul fortului însă nu a putut să tragă foc asupra propriilor săi conaționali. Având în vedere aversiunea regelui față de violență, a preferat să se predea cu oamenii lui. Pentru acest gest uman, au plătit cu viața. Deși parizienii decenți păcăliți în asaltul acela au încercat să-i protejeze, agenții ducelui i-au măcelărit și au defilat prin Paris cu capul în țeapă. Astfel a început revoluția.

Se spune „căderea” Bastiliei. Ce cădere? N-a fost nici o luptă, ci doar ticăloși plătiți care au ucis cu ticăloșie pe cei ce evacuaseră fortul la bună înțelegere. Și totuși, căderea Bastiliei este ziua națională a Franței și un simbol respectat în toate țările. Oare de ce? Pentru că duhurile rele din cei de atunci, și duhurile rele din cei de azi, sunt aceleași duhuri ale Satanei. De aceea contemporanii noștri se simt ca frații cu criminalii revoluției franceze, iar idealurile revoluției îi ung la inimă, pentru că sunt satanice ca și duhul lor. Orice ar auzi de Bastilia sau de revoluție, nimic nu îi clintește din admirația lor pentru ziua națională, imnul înălțător, revoluția poporului...

Dacă revoluția a început așa, s-au găsit totuși mulți atunci, unii înșelați de idealuri, alții stăpâniți de duhuri rele, care să se alieze. Cei mai mulți, ca să se răzbune pe cei care i-au nedreptățit. Așa că revoluția a devenit, cu timpul, și chiar repede, o mare forță.

Creștinismul, dușmanul revoluției

Revoluția franceză a executat mai multe sute de mii, inclusiv copii în mare număr. La ghilotină, dacă o femeie a îndrăznit să plângă pentru bărbatul ei (aclamațiile erau obligatorii), au pus-o dedesubt să cadă pe ea capetele tăiate și sângele, după care i-au tăiat și ei capul.

Creștinismul a fost scos în afara legii, clădirile bisericilor naționalizate, clericii ghilotinați. Călugări și călugărițe, la fel – deși tot ce făcuseră era să se izoleze de lume, la mânăstire. S-a inventat un nou calendar, pentru că cel vechi pornea de la Hristos.

Cum se poate însă că revoluția s-a năpustit așa împotriva credinței, când populația era într-o măsură covârșitoare favorabilă credinței. Se poate, pentru că populația și opinia publică prea puțin contau: teroarea era mai eficientă.

Și iarăși, o întrebare naivă: de unde atâta ură contra unei credințe care nu le făcea niciun rău? Hmm... oare? Chiar nu le făcea rău credința creștină?

În necunoștință de cauză, ar spune cineva că n-ar fi avut revoluția niciun motiv să urască așa tot ce e creștin. Totuși, dacă erau oamenii aceia locuiți de draci, atunci un motiv mai puternic nici că se putea să aibă. Pentru că Hristos este dușmanul de moarte al Satanei, și duhul rău vede roșu înaintea ochilor când e vorba de aceia care îl vor chinui în chinul veșnic.

Munciți și chinuiți veșnic

Dacă și-a închipuit cineva că pedeapsa veșnică e prea aspră, acum se poate răzgândi.

Cinstea oamenilor azi

Nu-i așa că e frumos când te duci la magazin și ți se dă o chitanță și restul corect? Sau când chemi pe cineva să-ți lucreze la casă, și îți dă nota de plată aceea detailată, pe care o plătești cinstit? Sau când, prin unele părți, nu se mai fură, că-și lasă unii și ușa descuiată când pleacă de acasă? Sau când primești salariul în bancă, exact până la ultimul bănuț? Oamenii au descoperit că e mai bine așa, decât să se fure unii pe alții tot timpul (dar nu chiar peste tot încă). Mai ales dacă au de toate.

E bine așa, dar până la Hristos. Când e vorba de Hristos, nu le mai trebuie nici cinste, nici demnitate, nici onoare. Se fac toți parșivi și înșelători, pentru că au învățat că așa se țin „raționali”, au învățat idealurile acestei lumi, cu care sunt hrăniți tot timpul în media, idealurile democrației de astăzi, moștenitoarea idealurilor franțuzești din alte vremuri. De la cei mai neînsemnați („Nu vezi ce spun ăștia toți, te crezi tu mai deștept?”), până la înțelepții lor și până la cei care îi cârmuiesc pe toți.

Iluminismul și revoluția fac obiectul unui mare număr de publicații, filme documentare, programe TV, etc., de nu se mai termină, în fiecare an de 14 iulie sau aiurea. Toate au același scop, pe care de acum îl cunoaștem.

La bicentenarul revoluției franceze, întreaga lume s-a unit în marea sărbătoare. Președintele Comitetului pentru Relații Externe s-a ridicat în senatul Statelor Unite la 12 mai 1988 pentru a introduce rezoluția comună nr. 317. „Rezoluția pe care o introduc astăzi îndeamnă pe toți în Statele Unite să respecte bicentenarul revoluției franceze.” A fost rapid aprobată atât de Senat, cât și de Cameră și, odată cu semnătura președintelui Reagan, a devenit legea publică 100-482 la 11 octombrie 1988. Nu că acest artificiu legislativ ar fi fost necesar pentru a asigura o primire călduroasă pentru bicentenarul revoluției. Peste tot, se pare, oamenii sunt partizani ai lui Mirabeau, Danton, Marat și Talleyrand.

Comitetul American pentru Revoluția Franceză avea în consiliul său consultativ o serie impresionantă de iluștri americani, ca David Rockefeller, de pildă. Pe 14 iulie, de Ziua Bastiliei, comitetul găzduia sărbători la Memorialul Thomas Jefferson din Washington și la Lincoln Center în New York.

Vă aduceți aminte cine a sprijinit războiul american de independență? Da, Ludovic al XVI-lea. Mai merită să amintim, națiunea americană independentă abia fusese fondată atunci când iacobinii revoluției franceze și-au trimis agenții (mai ales, cetățeanul Genet) în SUA pentru a înființa „cluburi democratice” subversive și a răsturna republica americană încă infantilă atunci. Și totuși, astăzi în SUA, revoluția franceză e la loc de cinste, iar regele e disprețuit. De unde și vorba cu câinele care mușcă mâna care îi dă să mănânce.

Dar să nu uităm, între timp a venit invazia dracilor. Idealurile anticristice ale revoluției franceze, moștenite de ”corectitudinea politică” astăzi, sunt idolii lor. Moștenirea aceasta este lucrarea diavolului, după invazie, prin jugul în care îi ține pe cei locuiți, mai ales la nivel academic și dintre cârmuitori. Revoluția a devenit deodată idealul omenirii, tot ce e pozitiv, opusul Bibliei. În această privință, cinstea și onoarea nu mai au nicio putere. Cinstea aceea de care vorbeam mai sus s-a schimbat deodată într-o ură machiavelică împotriva adevărului.

Tot pe 14 iulie, liderii marilor puteri mondiale se întâlneau la Paris pentru a continua planurile deja bine avansate pentru stabilirea unei „noi ordini economice internaționale”. Data și locul acestui congres al notabililor lumii sunt deosebit de favorabile scopului lor și deloc întâmplătoare. Cei care planifică astfel de lucruri sunt pe deplin conștienți de fântâna sângeroasă din care a izvorât demersul lor actual, precum și de puterea simbolurilor.

În Franța, bicentenarul a fost sărbătorit pe tot parcursul anului 1989. „Vom exprima atașamentul nostru față de valorile democrației, moștenite de noi prin revoluție.”

Revoluția, până la urmă, a trecut

Atunci la vremea ei, revoluția până la urmă a trecut. Dar a continuat să aibă influențele ei, în Europa mai ales, și mai ales la nivel academic; limitat însă, și de mică anvergură, fără să poată uzurpa baza creștină a instituțiilor vremii.

În ce privește credința, Franța nu și-a mai revenit niciodată după revoluție. Ci a rămas cvasi anti-creștină. Similar, după măcelul hughenoților secole înainte, protestantismul francez nu și-a mai revenit vreodată. Dar revoluția a luat mințile oamenilor. Oriunde în lume au fost influențe franceze (inclusiv România), acestea au avut un impact moral negativ: de la petreceri deocheate în clasa de sus până la „fanțuzismele” vieții de zi cu zi, mai ales față de femei. Deși, economic sau cultural, Franța rămâne una din marile puteri.

Prin revoluția franceză, s-ar zice că Satana a vrut o victorie-fulger în războiul ceresc. Dar n-a fost să fie așa. Bătrânul continent și-a revenit din șoc, și din buimăceala iluminismului. Creștinătatea a priceput ce se întâmplase și și-a strâns rândurile. Apoi a atacat. Și a atacat, debordant. Tot secolul care a urmat, secolul al XIX-lea, a luptat (duhovnicește vorbind) victorios. Credința se maturizase, ajunsese la o forță căreia nu putea nimeni să-i stea în cale. Nici Satana, cel mai mare dușman. „Frații noștri”, cei din Apocalipsa 12, au biruit.

Ne putem aștepta, Satana și îngerii lui au luptat și ei, „la sânge”, cum i-am văzut la revoluție. Lucrul acesta este vizibil și în multele curente anti-creștine de pe parcursul secolului (darwinism, marxism, etc.) care a urmat, așa cum nu mai fusese vreodată pe pământ. Dar n-au putut decât să facă zgomot, pentru că lumea a rămas creștină și frații noștri† învingeau. Până când, pe la vremea primului război mondial (v. Invazia dracilor), au fost învinși definitiv și aruncați† pe pământ, fără ca în cer să mai fi rămas vreunul. Aceasta a fost invazia dracilor, pe care o trăim și astăzi, și pânㆠla venirea Domnului.

Dar despre secolul al XIX-lea ar mai fi multe de spus

Este esențial să-l înțelegem ca un punct de maxim în creștinism, pentru că numai astfel au învins sfinții, fiind puternici duhovnicește. Știu, unii spun că ar trebui să luăm exemplu de la biserica primară, din primele decenii d.Hr. Dar biserica primară, deși curajoasă, prin Duhul, era totuși începătoare: s-ar putea aduce multe dovezi† din scripturi. Mulți nu știau să citească, iar scripturile erau puține sau deloc; atunci când se revărsa Duhul lui Dumnezeu, biserica primară era curată. În contrast, secolul al XIX-lea a fost nu numai curajos, dar și matur în credință.

Este de asemenea esențial să înțelegem secolul al XIX-lea istoric și la nivel social, ca să putem înțelege în tot adevărul depravarea lumii în care trăim, evlavia și smerenia pe care le așteaptă Dumnezeu de la noi, cei de acum din vremea sfârșitului. Veți fi uimiți de discrepanța dintre adevărata societate de atunci și ce se vede în filme sau manualele școlare.

Urmăriți în continuare seria de articole pe această temă.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆