Secolul al XIX-lea (partea a IV-a)

Războiul din cer continua. Frații noștri pe pământ luptau.

Trezirea din 1905

Galezul Evan John Roberts s-a născut în 1878, apoi când avea 12 ani a luat locul tatălui său rănit în minele de cărbuni; la 26 de ani, era student la teologie. În 1904, reverendul Seth Joshua a început o serie de adunări de trezire în orașul Blaenanerch. Într-o zi, a luat cu el un grup de tineri din New Quay (orășele din Wales, sau Țara Galilor) printre care se afla și tânărul student la teologie Evan Roberts. La încheierea întâlnirii Seth Joshua s-a rugat: „O Arglwydd, plyg nil”, adică „frânge-ne, Doamne” (galeza este complet diferită de limba engleză). Cuvintele acestea au rămas întipărite în mintea lui Evan Roberts, marcând izbucnirea trezirii din 1905. În localitatea sa natală, Roberts i-a cerut pastorului său permisiunea să țină întâlniri de trezire în capela lor. Pastorul a fost de acord, dar a prezis că va găsi terenul greu și pietros. La început această predicție părea adevărată, dar curând au urmat o multitudine de convertiri. La ora șase dimineața, locuitorii orașului au fost treziți de sunetul oamenilor care se îngrămădeau la întâlnirile de rugăciune matinale. Un pastor local a raportat că întreaga comunitate fusese convertită într-o mulțime rugătoare. Viețile a sute de mineri de cărbune au fost transformate, oamenii mergând direct de la fabrici și mine la capelă, lăsând tavernele practic goale. La început, oamenii s-au înghesuit să asculte oratoria pasionată a tânărul miner, dar trezirea s-a întins în nordul Țării Galilor și aiurea. Multe au fost dovezile Duhului lui Dumnezeu care lucra în țară. Datorii au fost plătite, bunuri furate au fost returnate, iar hărmălaia s-a schimbat în sobrietate. Blestemele și înjurăturile au dispărut, până acolo că s-a raportat că poneii de mină care trăgeau vagonetele cu cărbune în tunelurile minei nu mai înțelegeau ce li se spunea. Un copil de grădiniță și-a întrebat învățătoarea: „Îl iubești pe Isus?” Săgeata și-a atins ținta: curând, învățătoarea a plecat în India ca misionar.

Treizeci de ani mai târziu, renumitul pastor baptist H. J. Galley povestea despre vremea aceea când era student proaspăt absolvent al Colegiului Spurgeon, cum citea în ziarele londoneze relatările din Wales. S-a hotărât să se ducă acolo. A trimis o telegramă unui coleg de clasă și, în timp util, a ajuns la mica stație din văi. Prietenul său era acolo.

— Unde predică Evan Roberts? a întrebat englezul.
— Nu știu, a răspuns galezul. S-ar putea să fie în biserica mea în seara asta sau poate fi la o mare depărtare.

Roberts evita să le spună oamenilor la ce oră și în ce loc urma să predice, pentru a descuraja pe cei care căutau senzaționalul să îl urmărească. Această vorbă l-a uimit pe Galley, dar a fost și mai uimit să afle că biserica prietenului său găzduia adunări în fiecare zi până la miezul nopții, și că toate celelalte biserici și săli din oraș erau la fel de ocupate.

Listele de convertiți au fost publicate în ziare. Stocurile de Biblii galeze și englezești au fost epuizate. Întâlniri spontane de rugăciune aveau loc în minele de cărbuni, în trenuri și tramvaie. Directorii de uzină au dat mărturie despre schimbarea de comportament a angajaților lor. Vizitatorii s-au adunat în Țara Galilor din țările vorbitoare de limbă engleză și de pe continent pentru a observa. Un mare val de sobrietate a măturat întreaga țară, provocând pierderi financiare severe celor din comerțul cu băuturi alcoolice. Criminalitatea a scăzut remarcabil și s-a constatat o mare îmbunătățire a moralității publice. Trezirea s-a întins apoi în țări străine.

Profesorul și evanghelistul Campbell Morgan, renumit în America și Marea Britanie, a vizitat Țara Galilor și a comentat asupra procedurilor neobișnuite ale întâlnirilor de renaștere: „Adunările se remarcau printr-o serie perpetuă de întreruperi și dezordine; erau întâlniri caracterizate de o mare continuitate și o ordine absolută.” Dezordine sau ordine? Dezordinea era aparentă, ordinea era absolută. Acesta este paradoxul tuturor reuniunilor de acest fel, tipice pentru treziri evanghelice. Lucrul acesta este pe deplin confirmat de Sfântul Apostol Pavel, care ne învață cum să fie în biserică:

Evan Roberts nu avea o tehnică anume. Pur și simplu, chema la pocăință. Dar chemarea sa era atât de tranșantă, cu greu am putea auzi de la amvon pe cineva astăzi îndrăznind asemenea cuvinte. Chemarea la pocăință se făcea explicit, în patru puncte exprimate cu fermitate:

1. Trecutul trebuie să fie clarificat prin mărturisirea fiecărui păcat cunoscut lui Dumnezeu, și orice rău făcut omului trebuie îndreptat.

2. Orice lucru îndoielnic din viața credinciosului trebuie înlăturat.

3. Cedează Duhului lui Dumnezeu ascultarea ta promptă.

4. Hristos trebuie să fie mărturisit în mod public.

Despre mărturisirile de păcate, Campbell Morgan a relatat: „Mișcarea este caracterizată de cele mai remarcabile mărturisiri de păcat, mărturisiri care trebuie să fie costisitoare. Am auzit unele dintre ele, chiar din partea unor membri sau clerici ai bisericii, mărturisind păcatul ascuns în inimile lor, impurități comise și tolerate, și căutând rugăciune pentru înlăturarea lor”.

Penticostalii, confesiunea dominantă la nivel mondial astăzi

Penticostalii sunt o confesiune târzie, cu debutul în 1906. Începuturile au constat în vorbirea în limbi, care ar fi putut fi legitimă, dacă nu era neinteligibilă, adică nu în limbi cunoscute; și chiar așa necunoscute cum erau, măcar să fi fost tălmăcite, dar nu erau. Cu ușurință ar fi putut părea o contrafacere a unor oameni care voiau să iasă în evidență. Vorbirea în limbi ca dar s-a văzut și în alte confesiuni, dar era evidentă, în limbi cunoscute, cu alții care traduceau. Oricum, vorbirea în limbi ca dar al Duhului este menită să atragㆠpe cel necredincios ca o manifestare divină, nu ca un lucru confuz care poate fi privit cu neîncredere. Cei care s-au alăturat bisericilor penticostale, pentru o lungă perioadă, au venit din celelalte confesiuni evanghelice, nu din lume.

Opoziția față de noile manifestări era larg răspândită. Cele mai violente atacuri au venit din partea unora dintre cei mai duhovnicești lideri ai evanghelicilor. Penticostalismul nu produsese niciun John Wesley care să ghideze prin înțelepciune. Lucrări teologice penticostale, adoptate de creștinătate, nu au fost. Nici măcar cântări de biserică, adoptate de creștinătate, nu au fost. Existau extreme și extravaganțe pe care unii lideri penticostali de mai târziu le-au deplâns. Cei neconvinși de fenomenul penticostal vorbeau de contrafaceri și de motivații obscure, de duhuri străine.

Dar cu trecerea anilor penticostalismul s-a răspândit în întreaga lume, ajungând astăzi confesiunea dominantă la nivel mondial. Se poate spune, fără a exagera, că astăzi confesiunea penticostală reprezintă conducătorii creștinătății – de facto – influențând major alte confesiuni; nu de la început, dar cu trecerea timpului din ce în ce mai ferm, după al doilea război mondial sau mai târziu. De remarcat, pe măsură ce apostazia creștea pe pământ, bisericile penticostale creșteau și ele în influență, dar neputincioase duhovnicește, fără să se poată opune decăderii generale, și fără influență la nivel social (lumea se prăbușește moral, iar conducătorii creștinătății, adică penticostalii, se uită neputincioși).

E ca și cum oamenii lumii noi au găsit ceva atractiv la această confesiune, fără ca acest „ceva” să fie neapărat duhovnicesc: minciuni și răutăți se întâmplă la penticostali mult prea des pentru o biserică.

Timp de două milenii, în biserica lui Dumnezeu a fost liniște, evlavie și respect pentru Dumnezeu. Penticostalii au introdus spectacolul, vacarm la rugăciune și apucături lumești de disprețuit, neevlavioase. Despre Fern Jones se spunea că a adus sâmbătă seara ca s-o pună în biserică duminică dimineață. O cântăreață de mare talent, a fost urmată de mulți alții la fel. Cei lumești au venit cu bucurie, fără să cunoască evlavia lui Dumnezeu vreodată. Un mare număr de astfel de biserici au răsărit ca ciupercile.

Și pentru că penticostalii creșteau numericește, multe confesiuni au luat exemplu și au adoptat metode penticostale pentru a-și atrage noi membri, alterând astfel biserici tradiționale. Faptul acesta a gonit din biserici credincioși autentici, aducând în schimb oameni lumești. Este una din explicațiile faptului că astăzi un număr imens de credincioși nu-și mai găsesc locul într-o biserică locală.

Penticostalismul rămâne și astăzi controversat: este oare o mișcare evanghelică autentică, sau este o pervertire a evanghelismului după invazie, cu duhuri necurate în biserică, dar nerecunoscute ca atare? Un lucru e sigur: cei mai mulți dintre penticostalii charismatici sunt prea lumești ca să poți avea încredere că sunt regenerați. Frații în Hristos se cunosc unii pe alții întotdeauna, duhovnicește, dar charismaticii fac excepție.

Oficial însă, confesiunea penticostală se bucură de statutul de membru plin printre evanghelici; statut pe care alte confesiuni, cum ar fi adventiștii de pildă, nu îl au. Dar cum ar fi putut să fie altfel când e vorba de confesiunea dominantă a acestei lumi.

Cea mai mare organizație penticostală din Statele Unite a fost formată în 1914, luând numele de „Assemblies of God”, unind șapte mii de congregații cu număr de membri în creștere rapidă, cu sediul în Springfield, Missouri. A fost doar una dintre multele confesiuni care foloseau denumirea penticostală. Preluând conducerea, o Conferință Mondială a Bisericilor Penticostale s-a convocat pentru a consolida mișcarea la nivel mondial.

Unele din bisericile penticostale au fost întotdeauna mai conservative, deși nu în întregime; dar au fost și sunt și astăzi. Spre deosebire de penticostalii „charismatici”, de care se deosebesc esențial.

Totuși, și la ei deosebirea duhurilor lipsește uneori, deși este un dar al Duhului Sfânt care ar trebui căutat și cerut. „Proorocii” sunt acceptate fără discernământ; poate oricine să spună orice, dacă începe cu „așa vorbește Domnul”. Cei mai mulți însă sunt pocăiți autentici.

1905 mai departe

Este unul din misterele renașterii că trezirea care a mișcat atât de profund un popor (galezii) de la marginea celtică a Marii Britanii să treacă peste țările vecine pentru a reînvia Scandinavia, la marginea nordică a Europei, apoi să anime un popor de la marginea îndepărtată a continentului african, malgașii, apoi să treacă la triburile de pe partea cea mai îndepărtată a Indiei, apoi să miște o națiune de pe o extremă a Asiei, Coreea, și apoi să inspire o mișcare pe cel mai îndepărtat capăt al Americii de Sud, Chile.

Cu un secol înainte, evangheliștii malgași au avut de suferit din cauza noțiunii propagate în Madagascar că a fi protestant însemna a fi pro-englez și a fi romano-catolic însemna a fi pro-francez. La momentul renașterii din 1905, republica franceză (puterea colonială în Madagascar) a devenit anticlericală. A fost decretată separarea bisericii de stat. În Madagascar a fost numit un nou guvernator general care a redus numărul bisericilor și al misiunilor, încurajând vechile culte păgâne autohtone. Bisericile au devenit proprietatea statului, iar organizarea de școli în ele a fost interzisă. Și Y.M.C.A. a fost interzisă. Dar reverberațiille lui 1905 din Țara Galilor au ajuns și în insulă. O femeie malgașă pe nume Ravelonjanahary a condus mișcarea în care mulțimi își predau amuletele ca să-L urmeze pe Hristos. Ravelonjanahary era o femeie puțin educată, dar cu o dorință arzătoare de a face binele și de a atenua mizeria umană. Din nou, o mișcare pur indigenă a reușit. Trezirea s-a răspândit în toată marea insulă, mii de oameni și-au mărturisit păcatele și au căutat mântuirea. Astăzi în Madagascar 85% sunt creștini, 50% evanghelici.

Se poate pune întrebarea de ce nu au fost trăite astfel de treziri în țări păgâne până acum târziu la începutul secolului al XX-lea, când evanghelizarea începuse mult mai devreme? Un posibil indiciu poate fi găsit într-o declarație făcută de reverendul W. T. A. Barber, de la Societatea Misionară Wesleyană: „Acum, din câte știu eu, în mod obișnuit Duhul Sfânt nu se mișcă asupra populațiilor păgâne nepregătite – o trezire, în sensul în care ne-am învățat să asociem termenul cu lucrarea misionarilor, nu are loc printre chinezii sau hindușii nepregătiți; ci astfel de treziri au loc în cadrul generațiilor care au fost fermentate de influența școlilor creștine. Atunci când reverendul Thomas Cook a făcut o campanie în Ceylon, a constatat că mulți erau aduși la convertire, dar, cu aproape nicio excepție, fiecare convertit fusese educat în liceele misionare.”

În 1905, Imperiul Japoniei a învins Rusia și a obținut controlul Coreei ca pradă de război. Indignarea națională a afectat creștinii; mulți s-au uitat la Biserică pentru organizarea unei rezistențe armate. Misionarii și mulți lideri ai bisericii au predicat îngăduința și iertarea, de aceea agitatorii mai furioși au încercat să submineze activitatea lor în biserici. Jumătate dintre misionarii din Coreea erau prezbiterieni, din Statele Unite, Australia și Canada; veștile renașterii galeze îi mișcaseră pe toți. Practic, fiecare biserică evanghelică din întreaga Coree a primit binecuvântare. Misionarii au afirmat că efectele au fost în mod uniform sănătoase. Biserica prezbiteriană coreeană a fost înființată în 1907. Intense eforturi au fost depuse pentru a evangheliza nu numai populația din Coreea, ci și pe acei coreeni care trăiesc în Siberia rusă și în Manciuria chineză. Numărul membrilor bisericilor coreene s-a cvadruplat într-un deceniu și a continuat să crească, ajungându-se ca această națiune mișcată de renaștere să devină rapid cea mai evanghelizată parte a Orientului. William Blair a speculat asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla în Coreea dacă biserica ar fi cedat tentației de a se împotrivi japonezilor prin metode carnale mai degrabă decât prin metode spirituale. Țara își dorea un lider, iar biserica creștină era cea mai influentă organizație din Coreea. Coreenii s-ar fi unit sub stindardul crucii, dar rezultatul ar fi fost o biserică lumească. În schimb, biserica coreeană și-a păstrat zelul pentru Dumnezeu, păstrându-și și loialitatea față de țară. Au trecut mai mult de treizeci de ani cu japonezii în controlul țării lor, dar credința lor nu s-a diminuat. În Coreea, biserica a oferit coloana vertebrală spirituală pentru o națiune. Un tipic popor asiatic, budist și șamanist, astăzi 20% sunt evanghelici, 8% catolici; deși, conform cu timpurile, peste 50% sunt atei. Procentul acela de 20% e mare; în România n-au fost niciodată mai mult de 5% evanghelici. Coreea de Sud a prosperat economic în zilele noastre, ajungând la vârf în ce privește tehnologia și artele.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆