1  Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș, și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.

 2  Cum suspină robul după umbră, cum își așteaptă muncitorul plata,

 3  așa am eu parte de luni de durere, și partea mea sunt nopți de suferință.

 4  Mă culc, și zic: „Când mă voi scula? Când se va sfârși noaptea?” Și mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.

 5  Trupul mi se acoperă cu viermi și cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă și se desface.

 6  Zilele mele zboară mai iuți decât suveica țesătorului, se duc și nu mai am nicio nădejde!

 7  Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.

 8  Ochiul, care mă privește, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, și nu voi mai fi.

 9  Cum se risipește norul și trece, așa nu se va mai ridica cel ce se coboară în locuința morților!

 10  Nu se va mai întoarce în casa lui, și nu-și va mai cunoaște locul în care locuia.

 11  De aceea nu-mi voi ține gura, ci voi vorbi în neliniștea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.

 12  Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?

 13  Când zic: „Patul mă va ușura, culcușul îmi va alina durerile,”

 14  atunci mă înspăimânți prin visuri, mă îngrozești prin vedenii.

 15  Ah! aș vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!

 16  Le disprețuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viața!

 17  Ce este omul, ca să-Ți pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,

 18  să-l cercetezi în toate diminețile, și să-l încerci în toate clipele?

 19  Când vei înceta odată să mă privești? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?

 20  Dacă am păcătuit, ce pot să-Ți fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus țintă săgeților Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?

 21  Pentru ce nu-mi ierți păcatul, și pentru ce nu-mi uiți fărădelegea? Căci voi adormi în țărână, și când mă vei căuta, nu voi mai fi!”