1  „O! de ai despica cerurile, și Te-ai coborî, s-ar topi munții înaintea Ta,

 2  ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! Ți-ar cunoaște atunci vrăjmașii Numele, și ar tremura neamurile înaintea Ta!

 3  Când ai făcut minuni la care nu ne așteptam, Te-ai coborât, și munții s-au zguduit înaintea Ta,

 4  cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, și cum nici n-a văzut vreodată ochiul așa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El.

 5  Tu ieși înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale, și își aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mâniat, pentru că am păcătuit: vom suferi noi veșnic, sau putem fi mântuiți?

 6  Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză, și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.

 7  Nu este nimeni care să cheme Numele Tău, sau care să se trezească și să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Fața Ta, și ne lași să pierim din pricina nelegiuirilor noastre.”

 8  Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, și Tu olarul, care ne-ai întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale.

 9  Nu Te mânia prea mult, Doamne, și nu-Ți aduce aminte în veci de nelegiuire! Privește dar, spre noi, căci toți suntem poporul Tău.

 10  Cetățile Tale cele sfinte sunt pustii; Sionul este pustiu, Ierusalimul o pustietate!

 11  Casa noastră cea sfântă și slăvită, în care părinții noștri cântau laudele Tale, a ajuns pradă flăcărilor, și tot ce aveam mai scump a fost pustiit.

 12  După toate acestea, Te vei opri Tu, Doamne? Vei tăcea Tu oare și ne vei întrista nespus de mult?”