1  Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.”

 2  Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; și totuși durerea mea nu era mai puțin mare.

 3  Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; și atunci mi-a venit cuvântul pe limbă, și am zis:

 4  „Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele, care este măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.”

 5  Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, și viața mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ține. –

 6  Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, și nu știe cine le va lua.

 7  Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea.

 8  Izbăvește-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!

 9  Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.

 10  Abate-Ți loviturile de la mine! Îmi iese sufletul sub loviturile mâinii Tale.

 11  Tu pedepsești pe om, și-l lovești pentru fărădelegea lui: îi prăpădești, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare.

 12  Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, și pleacă-Ți urechea la strigătele mele! Nu tăcea în fața lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toți părinții mei.

 13  Abate-Ți privirea de la mine, și lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc și să nu mai fiu!