Profesorul teolog olandez Jacobus Arminius a trăit într-o perioadă imediat după Calvin*. Pe vremea aceea, influențele calviniste în multe țări erau puternice. Arminius însuși, în tinerețe, era calvinist. Dar nu a putut trece peste scripturi care păreau a nu da dreptate în întregime lui Calvin. Și anume, Arminius spunea:

Oferta de mântuire prin har (a lui Dumnezeu) nu acționează pur cauzal și determinist. Spre deosebire de Calvin, Luther și Augustin, Arminius spunea că harul poate fi atât acceptat în mod liber, cât și refuzat în mod liber de către oameni. Omul are liberul arbitru de a răspunde sau de a se împotrivi: liberul arbitru este limitat de suveranitatea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu permite tuturor oamenilor să aleagă să accepte Evanghelia prin credință, permițând în același timp tuturor oamenilor să se împotrivească.

Arminius a definit alegerea („om ales de Dumnezeu”) ca fiind „decretul lui Dumnezeu prin care, de la El însuși, din veșnicie, a decretat să-i îndreptățească în Hristos pe credincioși și să-i accepte pentru viața veșnică”. Numai Dumnezeu determină* cine va fi mântuit, iar hotărârea sa este că toți cei care cred în Isus prin credință vor fi îndreptățiți. Cu toate acestea, cei care sunt aleși rămân liberi să se împotrivească și astfel să zădărnicească voința lui Dumnezeu de a-i mântui.

Asemenea concepte nu se pot alinia cu unele idei calviniste, care resping complet doctrina despre liberul arbitru*. Teologia lui Arminius se numește arminianism.

Toată viața lui, și până la moarte, Arminius a fost târât de calviniști în dezbateri interminabile, în universități, consilii teologice și chiar în presă. De la ultima dezbatere a lipsit, pentru că, pur și simplu, murea. Clar, arminianismul nu convenea multora. În fond, ai o grijă în plus: să trăiești în sfințenie până la sfârșit. Și acest lucru bagă pe mulți în spaime. Din punct de vedere arminianist, cel răscumpărat poate fi aruncat în iad, dacă rupe legământul cel nou. Și orice ar spune altfel, este de natură eretică.

Dar dezbaterile calviniștilor sunt omenești, nu sunt judecata lui Dumnezeu. Și asigurările lor că nimeni nu își poate pierde locul în cer, tot așa. N-ar îndrăzni vreun om la judecată să spună „Păi... la consiliul teologilor de la... etc.”

Arminianismul s-a răspândit mai mult ca oricând prin metodiști, pentru că Wesley era arminian. Bisericile baptiste erau marea majoritate (tradițional) arminianiste – dar în ultima vreme multe au trecut la calvinism, pentru că este mai atrăgător, și promite mântuirea indiferent de păcate, până la sfârșit, și pentru că apostazia golea bisericile; la disperare, au adoptat idei și promisiuni calviniste, și „strategii” penticostale, în lipsa Duhului revelator. Ar fi venit ei credincioșii mulți, dar așa, au venit alții.

Arminius, în ultimii săi 20 de ani, și-a luat nevastă și a avut 12 copii.

Ar fi de remarcat, în ce privește cele de mai sus, că pe vremea aceea oamenii erau preocupați de aceste lucruri. Îi interesa, și nu se lăsau până nu se deosebea cine are dreptate. Era viața lor. În contrast, astăzi orice Benny Hinn la televizor poate veni cu concepte teologice stranii, fără să stârnească comentarii. Iar cei care îl ascultă, până a doua zi au și uitat. Dacă îi interesează ceva, îi interesează „zguduiala” penticostală. Și dacă tot n-au uitat unii, nici că le-ar păsa. Semne de lume căzută.

————————