Porcii gadarenilor, oamenii pământului
„Mânăă!” strigă birjarul duhurilor rele, și porcii se aruncă înainte, la moarte. „Mânăă!” strigă duhurile care stăpânesc pe oameni, și ei se duc toți grămadă, ca o turmă fără minte, în pedeapsa veșnică.
Ce am ales, din câteva versete ale Scripturii:
7 Am zărit printre cei neîncercați, am văzut printre tineri pe un băiat fără minte.
...
10 Și, iată că, i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată ca o curvă și cu inima șireată.
...
22 Deodată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă...
14 Sunt duși ca o turmă în locuința morților...
46 „Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică...” †
Pe Marea Galileei trecea† o corabie; la bord, avea ca pasageri pe Isus și pe ucenici. Era noapte și Isus dormea. S-a stârnit atunci o furtună și un vânt mare, că valurile ajunseseră să acopere corabia. Ucenicii, speriați, L-au trezit: „Pierim!” Isus le-a răspuns: „Puțin credincioșilor!” Dar ne înecăm!... Domnul atunci a poruncit mării, cu autoritatea celui care stăpânește: „Taci!”† Vânturile s-au oprit, marea s-a potolit, și s-a făcut o liniște mare.
Cei din echipaj („oamenii aceia”, cum scrie† Matei) se mirau: „Ce fel de om este acesta?” Împreună cu ei mai erau și alte† corăbii, pentru că noroadele Îl urmau peste tot pe unde se ducea – lucrurile acestea au fost cunoscute în popor, le scrie și Matei care nu era încă ucenic pe vremea aceea.
Rămâne însă întrebarea, se aștepta oare Isus ca ucenicii să poată face ei înșiși lucrul acesta? Desigur†, de aceea i-a și mustrat. Cum așa, niciun om nu poate să dea poruncă naturii... ba poate, nu ne spune El? Mai rămâne să vedem și noi ce putem și ce nu. Și mai rămâne să ne smerim mai bine din mândrie, poate primim credință mai multă... Chiar și din mândria că suntem credincioși.
În sfârșit, totul e bine când se termină cu bine. Au ajuns la țărm, în Gadara*, care era un ținut dar și o cetate, una din cele zece dintr-o zonă mai întinsă numită Decapole*, unde locuitorii erau în majoritate greci (neamuri). Au întâlnit acolo pe unul „stăpânit de un duh necurat”†. Un duh, la singular. Chiar și Isus i-a spus „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”†, adresându-i-se la singular. Este însă un mod de a vorbi. Doar un mod de a nu complica lucrurile în vorbire, pentru că la întrebarea „Care-ți este numele?” omul a răspuns, prin duhurile din el, „Legiune, pentru că suntem mulți.”
O legiune la romani avea între trei și șase mii de oameni. Era oare posibil ca omul acesta să aibă câteva mii de draci locuind în el? N-ar fi numărul acesta prea mare pentru un om? Totuși Marcu, naratorul acestei întâmplări, se referă la „cel ce avusese legiunea de draci”†, fără să lase impresia că ar vorbi metaforic. Apoi Isus a trimis duhurile acelea într-o turmă de porci, în număr de două mii. Porcii au înnebunit, s-au aruncat pe râpă în jos și s-au înecat în mare. Acum e mai clar. Dacă am presupune că erau patru mii de draci (rezonabil pentru o legiune, al cărei număr era între trei mii și șase mii), atunci în fiecare din animale ar fi intrat două duhuri.
Omul așadar poate găzdui mii și mii de duhuri necurate. Ce-i drept, îndrăcitul din Gadara era cu totul nebun, unul care astăzi s-ar numi „bolnav” și ar fi ținut închis.
Când același episod este prezentat în două evanghelii, vom înțelege că acestea se completează una pe alta, sau prezintă aspecte diferite ale celor ce s-au întâmplat. De pildă, atât Matei 8:28-34† cât și Marcu 5:1-20† sunt relatări ale aceleiași întâmplări cu gadarenii. Și chiar în Luca 8:26-39†. În Matei e vorba de doi îndrăciți, nu unul, în timp ce Marcu se referă la unul, posibil cel mai rău.
Oricum, „erau așa de cumpliți, că nimeni nu putea trece pe drumul acela”. Totuși „când a văzut pe Isus de departe, a alergat,” și „I s-a închinat”†. O legiune întreagă de draci, și totuși omul a alergat la Isus! Mai mult, I s-a închinat! Ce frică le era dracilor de El... Pe de altă parte, dacă am presupune că omului aceluia i s-a spus cine este Cel care a venit, am putea atunci să ne mirăm cum cineva stăpânit de duhuri rele poate totuși să le învingă pentru un timp, ca să alerge la Domnul și să i se închine. Omul este capabil într-adevăr să lupte împotriva lor, capabil, dar atât cât poate, sau cât vrea. Vedeți că dacă doar doi draci au intrat într-un animal, l-au înnebunit de l-au aruncat la moarte fără putință de împotrivire. Animalul nu poate să li se împotrivească, omul însă da.
Ar trebui să ne oprim o clipă aici asupra naturii duhurilor rele, numite și duhuri necurate, sau draci. Ce plăcere ar putea acestea găsi să chinuiască un om așa, sau să ucidă porcii fără un motiv pe care noi să-l pricepem? N-ar fi greu să ne imaginăm cum chiuiau mânând porcii la moarte. Ei bine, aceasta e natura lor blestemată, a lor și a Satanei.
Parcă nu sunt și destui oameni care găsesc plăcere în a face rău? Îi vezi cum rânjesc și râd înfundat, satisfăcuți, atunci când le-a ieșit o viclenie. Aceștia sunt locuiți de duhuri rele.
Și tot drăcești sunt și expresiile din vorbirea multor popoare, care spun ”Ce diavol!” sau ”Un adevărat drac!” despre cineva excesiv de dibaci, sau iute, sau puternic, când în realitate trăsături pozitive ca acestea nu au nimic de-a face cu dracii, care sunt destructivi și ticăloși. Și blestemați. Când a venit Isus Domnul, au tremurat de frică. Și la vremea lor, vor fi trimiși în Adânc. Când e vorba de Isus Domnul, sunt fricoși și neputincioși. Și pe aceștia îi admiră unii? Dar când e vorba de noi oamenii, n-a venit încă vremea să avem putere ca Domnul nostru. Și pentru că n-a venit vremea, aici pe pământ cel rău e încă stăpânitor†. De aceea, dacă expresiile de care vorbeam mai sus sunt drăcești, este lucru potrivit, în același timp, să nu batjocorim ce nu cunoaștem, „ca dobitoacele fără minte”†, cum fac unii chiar în anumite biserici.
Fără să-i spună cineva, omul acela n-ar fi avut cum să-L cunoască pe Isus cine este. Dar dracii Îl cunosc:
7 Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreierarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.” †
Ne putem închipui îngerii Satanei, ca și șeful lor, cum cutreieră pământul. Și dau raport Satanei, în ceruri. De aceea dracii Îl cunosc bine pe Domnul. La fel cum un om pe pământ își cunoaște președintele. Îl cunosc, și se tem de El:
11 Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui, și strigau: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu.” †
După ce a scos Isus dracii din omul acela, „iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte”†. Nu mai avea drac, nici unul. Era om întreg la minte, și Îl ruga pe Isus să-l lase să-L urmeze.
Are cineva duh necurat?
Isus a scos șapte draci din Maria Magdalena. Era cu siguranță o femeie păcătoasă. Dar poate că nu spunea nimeni că nu e întreagă la minte. Femeia gârbovă din Luca† avea un duh de neputință. Se chema gârbovă, dar n-ar fi spus cineva că nu e întreagă la minte. Roaba din Fapte† avea un duh de ghicire, și iarăși n-ar fi spus nimeni că nu e întreagă la minte.
E important aici să înțelegem că dacă Biblia spune „duh”, atunci vom ști sigur că e vorba de duh real, nu metaforic sau poetic, niciodată în Biblie.
Nu este deci evident când omul are duh necurat. Afară doar dacă nu e întreg la minte, dar atunci se cheamă că are atât de mulți draci că nu mai poate să se controleze.
În zilele noastre însă, lucrurile s-au schimbat puțin. Sau mai mult. Noi am înțeles acum: la vremea primului război mondial*, sau cam pe atunci, Satana și ai lui au fost aruncați pe pământ. Definitiv. În cer n-au mai rămas draci, pentru că au pierdut războiul†. Câți oare să fi fost aceia care au fost aruncați pe pământ?
Cu prilejul nașterii Domnului, balaurul și-a adus pe pământ toate forțele ca să împiedice ce avea să urmeze: „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului”†, adică e de presupus că îngerii Satanei sunt a treia parte din îngerii cerurilor. Dar cât de mulți înseamnă aceasta? Păi... dacă numai în îndrăcitul din Gadara erau câteva mii, trebuie că sunt atât de mulți că nu știe nimeni să-i numere. (Să mai spunem aici în treacăt că invazia aceea de la nașterea Domnului a fost fără succes. Iar două milenii mai târziu, izgonirea lor din ceruri avea să fie definitivă (v. Invazia dracilor).)
— Dacă deci toți dracii sunt aici cu noi pe lumea aceasta, permanent, unde sunt?
— În oameni.
— Atât de mulți?
— Da. Și se vede de la o poștă. Se vede, spre deosebire de vremuri trecute. Este evident.
Stăteam de vorbă cu o tânără. Ea și prietenul ei locuiau împreună, în Germania. Terminaseră de curând facultatea – una din cele mai respectate din București – printre primii, erau așadar din cei mai elevați în România. Îi luaseră nemții de îndată. „Nu vă căsătoriți?” am întrebat eu. „Nuu... Cine se mai căsătorește în ziua de azi? Poate numai ăia... religioșii...” zice, strâmbând din gură a dezgust.
Cine impune unui popor felul de viață, felul de a gândi, morala? Aceia mai elevați, pătura de sus, nu ceilalți. Vedeți dar ce s-a ales de aceia de sus în zilele noastre.
Căsătoria e disprețuită. Curvia în schimb, a ajuns atât de comună că e ignorată ca și cum n-ar fi nimic rău. Gata! nu e nici o curvie! ce e aia? Dacă ar fi să fie un duh de curvie, ei nici nu știu, nici nu vor să afle. Îi împiedică dracul din ei. Iar dintre formele mai nenaturale, ca sodomia, sau altele, toate sunt la loc de cinste. Femeile se îmbracă necuviincios*, cum nu s-a mai pomenit vreodată în istoria oamenilor pe pământ. Cei tineri își disprețuiesc părinții, oamenii își disprețuiesc bătrânii. Copilul e deștept, bătrânul e prost. Viclenia e la mare preț. Dacă știi să manipulezi pe alții, ai șanse la un salariu bun. Ascultă unii muzică stricată, cât e ziua de lungă. Se uită unii la filme, nu scapă o zi, filmele Satanei. Neveste de bărbat, au învățat feminismul și își otrăvesc casa. Ca să nu mai vorbim de cele care nu sunt neveste și otrăvesc ecranul televizorului. Vai, vai de copii: își pierd nevinovăția de mici. Ajunge să spui cuiva că ești evanghelic, ca să-l vezi cum i se întunecă privirea. Ura omului față de biserică e primul semn că e locuit de un duh necurat. Libertatea religiei nu mai constă în protejarea bisericii (atacată în media și în învățământ, la liber), ci în favorizarea altor forme, idolatre, ca satanismul sau musulmanii, al căror Coran e introdus în școli și universități în numele libertății religioase. Acestea sunt duhuri de draci. Dacă vrei să fii pus în cinste, trebuie să fii „corect politic”: pro-sodomie, pro-feminism, pro-curvie, pro-islam, anti-biserică, anti-familie, anti-ascultare-în-familie, pro-familie-stearpă, anti-copii-educați-de-părinți, pro-copii-educați-de-stat, pro-ură-de-părinți, etc. Unii se declară așa chiar dacă nu sunt, când se duc la interviu pentru o slujbă. Dar parcă nu le știți toate acestea? Ce le mai spun eu aici? Se văd toate de la o poștă.
Oamenii aceștia nu sunt puțini. De fapt, ei sunt marea majoritate. Și totuși nimeni nu spune că vreunul din ei n-ar fi întreg la minte. Pentru că așa par. Și doctorii lor, mai degrabă te-ar încondeia pe tine, credincios creștin, ca nebun, sau dezechilibrat, decât pe unul din ei.
Mânăă!
De unde atunci atâția draci, cred că știm de acum. Sunt mulți, ne-au invadat, atât de mulți că-i țin pe oameni în hățuri cum ții un animal. Și dacă strigă unul „Mânăă!”, oamenii se duc toți, „ca o turmă” către locuința morților (versetul 14, mai sus), sau „ca boul care se duce la măcelărie” (versetul 22, mai sus) fără să știe ce îl așteaptă – doar e bou...
S-au stricat oamenii, „au umplut pământul de silnicie”, cum spunea Domnul lui Noe, și tot așa va fi† curând, cum a fost pe vremea lui Noe, pentru că se umple paharul mâniei lui Dumnezeu.
Știu la ce vă gândiți, că ne e mai greu nouă acum, decăt generațiilor trecute. Îți cam vine uneori să te iei cu mâinile de cap... Dar să ne aducem aminte mai bine de cei care au suferit și ei, cumplit, de-a lungul timpului. Iar când ne atacă Satana (noi suntem dușmanii lui aici), vom lupta și vom ataca și noi: purtăm sabia Duhului. Și nu ne vom duce după ispitele acestei lumi. Cine va birui, va străluci ca luceafărul de dimineață în veșnicia lui Dumnezeu. Doar nu punem noi preț pe viața aceasta...
Toată cetatea Gadara aflase de pierderea porcilor lor, și ieșiseră toți să-L vadă pe Isus. Atunci L-au rugat să plece de la ei. Mai mult n-au îndrăznit, „îi apucase o mare fric㔆. Și Isus a plecat. S-a întors pe corabie, și a plecat. Aici se încheie călătoria Domnului Isus Hristos în țara gadarenilor.
Carnea porcilor le-a fost mai prețioasă acelor oameni decât carnea învățăturii lui Dumnezeu. Au văzut cu ochii lor, și au decis că nu le trebuie. Vorba lui Avraam, când ținea pe Lazăr la sân: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.”† Trebuie neapărat să tânjească cineva după adevăr și dreptate, după o inimă curată, care e frumusețea lui Dumnezeu, ca să poată să vină la Hristos.
Slăvit să fie Numele Domnului! ◆