Scopul creației

De ce a făcut Dumnezeu oamenii, pământul și universul?

Paul David, Bisarc

Care este scopul creației? Dumnezeu singur știe răspunsul deplin – dar și nouă ne spune destule în scripturi, și ar trebui să ne fie îndeajuns. „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor.”

Când toate vor fi împlinite, la sfârșit, „cerurile aprinse vor pieri, și trupurile cerești se vor topi de căldura focului”; inclusiv pământul: „...pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. Deci cerurile (universul) vor pieri, cu pământ cu tot. Așadar pământul acesta pe care trăim, cu florile lui, cu pomi și animale, cu știința oamenilor, pământul acesta nu este scopul creației. Și nici universul nu a fost făcut ca să rămână.

Și totuși rămâne ceva, mai prețios decât toate. Mai prețios decât MIT (cel mai de seamă institut tehnic din lume), decât NASA, decât Hollywood, ale cărui filme le iubesc oamenii, că se uită în fiecare zi la ele, decât iPhone-urile și iPad-urile lui Apple, decât mașinile nemților, decât banii și aurul băncilor pământului, decât toți cei care au primit vreodată premiul Nobel. De altfel, toate acestea vor arde.

Iată ce rămâne: „Cel ce va birui, va moșteni... Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu.”

Cine va birui, va fi rudă îndeaproape* cu Dumnezeu. Ba chiar fiu. Adică, parte din dumnezeire. Ca și Isus, fratele lui, și Domnul lui în veci.

In Ioan 3:1-10 ni se spune câte ceva despre nașterea omului din Duhul lui Dumnezeu. Nașterea aceasta, care este o zămislire din Dumnezeu, este chintesența întregii creații. Omul se naște din Duh, primind arvuna Duhului, dar și plinătatea Duhului în cele din urmă, pentru cine rămâne în El. Cine va birui, adică va rămâne în Hristos până la sfârșit, cel ce a învins stricăciunea și ispitele diavolului, acela și-a dus nașterea până la capăt. De acum, „el va fi fiul Meu”. În termeni biblici, se mai spune și că acela, biruitorul, și-a dus mântuirea până la capăt:

Filip. 2:

 12  Astfel dar, prea iubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur... 

Cât despre vremea noastră pe pământ, Biblia o mai numește, sugestiv, alergare. Mai este numită și luptă, pentru că ne împotrivim „duhurilor răutății”. Noi de aceea să ne ducem alergarea până la capăt, și vom birui cu armele lui Hristos Isus:

2Tim. 4:

 7  M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. 

Ce voia Dumnezeu?

Evr. 2:

 10  Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor. 

Ce voia deci Dumnezeu? Care este scopul lucrării sale? „Acela” deci, care este Dumnezeu Tatăl, voia să ducă pe mulți fii la slavă.

Scopul creației: nașterea de fii - ai lui Dumnezeu.

Așa cum mama își numește pruncul din pântece „copilul meu”, tot așa Biblia ne numește pe noi „copii ai lui Dumnezeu”.

Și atunci toate minunățiile pământului, pe care le vedem cu ochii, ce sunt?

Sunt „pântecele” în care fiii lui Dumnezeu au fost zămisliți, au crescut, și au biruit; adică și-au dus nașterea până la capăt, ca să ajungă în slava lui Dumnezeu, ca fii, în Împărăția lui Dumnezeu.

Scopul creației: Templul lui Dumnezeu

Fapte 17:

 24  Dumnezeu... nu locuiește în temple făcute de mâini. 

Vom ști deci că Dumnezeu locuiește într-un templu duhovnicesc, iar nu unul făcut de om. Și Biblia ne spune că Hristos construiește un Templu sfânt în care cei ai Lui sunt „zidiți”. Ne mai spune și că noi vom fi, duhovnicește, „un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul”. Acesta este un adevărat Templu sfânt, nu făcut de mâini omenești. Iată:

Efes. 2:

 19  ...voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu,

 20  fiind zidiți pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.

 21  În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul.

 22  Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul. 

Dacă scopul creației poate fi privit ca fiind nașterea fiilor lui Dumnezeu, grandoarea acestui eveniment este exprimată prin Templul sfânt în care se regăsesc cei ai lui Hristos, ca și El însuși (piatra din capul unghiului). Până la urmă, nașterea și Templul nu sunt deloc separate, ci înseamnă același lucru.

Cuvintele acestea de mai sus sunt dumnezeiești, pentru că omul e prea jos să poată vorbi așa. Totuși autorul este apostolul Pavel, adică un om. Dar Pavel a fost răpit în ceruri, unde a și primit „evanghelia sa”, cum o numește el – nu de la oameni. El spune că a auzit acolo, în ceruri, cuvinte pe care unui om nu-i este îngăduit să le rostească. De altfel, Pavel a dispărut vreo trei ani prin Arabia și Damasc, necunoscut bisericilor. Ce a fost cu el în timpul acesta? Nu știm. Dar știm că a fost în ceruri unde a auzit ce a auzit. Așa a putut Pavel să scrie cele de mai sus, din Efeseni, cum altfel ar fi putut ști un om asemenea lucruri?

Și dacă atât pricepem până aici, nu ne-am vedea noi ce mici suntem în fața acestor măreții dumnezeiești? Inclusiv în ce privește scopul creației. Pare că am înțeles câte ceva, dar cum am putea ști noi oamenii scopul deplin al lui Dumnezeu? Doar El poate.

Pavel despre scopul creației

Cuvintele sfântului apostol Pavel despre scopul creației:

Rom. 8:

 14  Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.

 15  Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!” adică: „Tată!”

 16  Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

 17  Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.

 18  Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.

 19  De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

 20  Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă,

 21  că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

 22  Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii.

 23  Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. 

Suntem deci copii acum, dar vom fi proslăviți ca fii moștenitori ai lui Dumnezeu, adică vom fi parte din dumnezeire, împreună moștenitori cu Hristos, care este și El fiu, primul dintre fii, domnul nostru în veci – dacă suferim cu adevărat împreună cu El, adică dacă vom birui până la capăt (prin suferință a biruit Hristos).

Cât despre fire (aici în sensul de creație, natură), toată firea suspină și suferă durerile nașterii (versetul 22). Care naștere? Nașterea care e scopul întregii creații; și firea va avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

Ce rămâne atunci din restul creației, din cei care nu au ajuns fii ai Lui? Răspunsul la această întrebare este cuprins în următoarele două titluri.

Stârpitură

Cuvântul acesta, stârpitură, mai înseamnă și avorton, cum bine știm. Iov se vedea pe el însuși „ca o stârpitură îngropată, ca niște copii care n-au văzut lumina”, când era în chinuri. David cerea lui Dumnezeu, pentru cei răi, „să nu vadă soarele, ca stârpitura unei femei”.

În mod similar, atunci când Dumnezeu a vrut să-și aleagă un popor, omul este înfățișat ca un copil aruncat pe câmp, în sânge:

Ezec. 16:

 4  La naștere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ți s-a tăiat, n-ai fost scăldată în apă, ca să fii curățită, nici n-ai fost frecată cu sare, și nici n-ai fost înfășată în scutece.

 5  Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ți facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncată pe câmp, așa de scârbă le era de tine, în ziua nașterii tale.

 6  Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălită în sângele tău, și am zis: „Trăiește chiar și în sângele tău!” Da, ți-am zis: „Trăiește chiar și în sângele tău!” 

Textul acesta este sugestiv pentru starea celui neregenerat – chiar dacă omului nici prin cap nu i-ar da așa ceva.

Aici vom folosi și noi același cuvânt, pentru toți cei care părăsesc pe Dumnezeu pentru plăcerile lumii, care au ales pe diavolul, care nu au prețuit sfințenia și nu le-a mai trebuit, care din vii, acum sunt morți*, chiar dacă mai trăiesc. Și dacă sunt morți, sunt în starea celui neregenerat, ca în fragmentul de mai sus din Ezechiel.

Oamenii aceștia sunt stârpiturile pământului, care din fii au ajuns să fie lepădați înainte să vadă lumina Împărăției. Așa cum avortonul unei femei este aruncat la gunoi, tot așa aceștia vor fi aruncați în gheenă, primind pedepsele cele mai grele:

2Pet. 2:

 21  Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. 

Ar fi fost așadar „mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii”, ar fi fost mai bine. De aceea spunem că vor primi pedepsele cele mai grele.

Sămânța care nu fecundează

Dacă sămânța bărbatului nu fecundează, se pierde. Așa și cu toți cei ce n-au ajuns niciodată să creadă în Isus Hristos, se vor pierde în chinul veșnic. Interesant este că din sămânța bărbatului (în număr de milioane), una singură fecundează; iar alte câteva zeci îi sunt de ajutor, să fecundeze. Să se păstreze oare raportul acesta la nașterea fiilor lui Dumnezeu, printre oamenii pământului? N-ar fi de mirare, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielilor și „slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor”. Oricum, dintre oameni, „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”.

Apostolul spune un lucru mai greu de înțeles:

1Cor. 9:

 24  Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul!

 25  Toți cei ce se luptă la jocurile de obște, se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate veșteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veșteji.

 26  Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt.

 27  Ci mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. 

Să ne înfrânăm deci trupurile (versetul 25), cum fac sportivii, să câștigăm premiul, ca pe stadion. Dar numai unul câștigă (versetul 24). Să se păstreze oare proporția celor pierduți, ca mai sus, că sunt mulți de tot? Atunci s-ar înțelege poate de ce „numai unul”.

Dintre oameni, toți aleargă, fiecare cum poate mai bine, către un singur țel: sfârșitul (v. Scrisoare către un ateu). Rostul tău pe pământ este să-l aduci la credință pe cel necredincios. Rostul tău pe pământ este să-ți iubești dușmanul. Atunci vei învinge. Împărăția cerurilor se ia cu năvală. Și Dumnezeu în ceruri, Cel Atotștiutor, te vede cum alergi și te binecuvântează.

Iar dacă te crezi mântuit, mai bine bagă bine de seamă, poartă-te aspru cu trupul tău, care este carne păcătoasă, și ușor de ispitit. Ține-l în stăpânire, căci dacă apostolul se temea să nu fie lepădat (versetul 27) chiar el, cine ești tu mai breaz?

O pildă a lui Isus Hristos

Dar ce poate fi mai cu autoritate decât propriile cuvinte ale lui Isus Hristos? În încheiere, ca un ultim argument din Scriptură, iată cuvintele Domnului într-o pildă despre sămânța cu care a însămânțat El pământul; și chiar explicațiile Lui însuși:

Mat. 13:

 3  El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde, și le-a zis: „Iată, semănătorul a ieșit să semene.

 4  Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum, și au venit păsările și au mâncat-o.

 5  O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc.

 6  Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat.

 7  O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o.

 8  O altă parte a căzut în pământ bun, și a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci, și altul treizeci.

...

 18  Ascultați dar ce înseamnă pilda semăntorului.

 19  Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție, și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângă drum.

 20  Sămânța căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, și-l primește îndată cu bucurie;

 21  dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme; și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.

 22  Sămânța căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt, și ajunge neroditor.

 23  Iar sămânța căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci.” 

Dacă ar fi să-și închipuie cineva că sămânța din pilda aceasta este „sămânța” lui Dumnezeu, oricât de mare i-ar fi îndrăzneala, n-ar greși. Pentru că din sămânța aceea, dacă fecundează una, ajunge fiu al Celui Prea Înalt.

„Nu se înțelege nimic!”

Despre prima sămânță, Isus spune că n-a înțeles Cuvântul (versetul 19). Despre ultima, că aude Cuvântul și-l înțelege. Este deci crucial să poată omul să înțeleagă. Știm că nu poate nimeni să înțeleagă decât prin Duhul. Deci când vei înțelege din Cuvânt, vei ști că nu mai e mult și vei aduce rod. Nu tot Cuvântul, că nu poate nimeni, dar treptat, străduiește-te și cere Duhul de la Dumnezeu. Să pricepi așadar, nu o poți face cu mintea, dar vei putea prin Duhul – ceea ce pentru unii e foarte descurajant. Încearcă să te lași de viclenii și să trăiești într-o inimă curată. Dacă poți. Deseori auzi pe câte cineva spunând, cu toată convingerea, că din Biblie nu se înțelege nimic. Și spune adevărat, în ce-l privește.

Dacă nu înțelege cineva nimic, nici nu e interesat să înțeleagă (pare a fi o regulă). Cine e interesat, a început să priceapă. Cine pune întrebări, a mai crescut, că pruncul de lapte n-ar ști să întrebe nimic. Unii au îmbătrânit ca mine, și tot întreabă – să-mi fie rușine? Ba cine vede asta ca o rușine, e mâncat de mândrie.

Când citești ceva din Biblie și știai dinainte fără să fi citit, și îți spui, „Uite, vezi? așa spuneam și eu,” se cheamă că ești condus de Duhul lui Dumnezeu, ești matur în credință. Dar ai grijă, ține armele credinței la îndemână.

Are cineva o întrebare? Scrieți-ne la Bisarc, poate știm să vă răspundem. Iar dacă nu, nu.

Criteriul este „înțelegerea scripturilor”

Așadar, dacă ar fi să ni se dea un criteriu după care să putem evalua un om – deși pentru unii lucrul acesta e jignitor – nici că am putea găsi unul mai bun, și mai ușor de folosit, și mai certificat de Isus Domnul, decât înțelegerea scripturilor.

Când era Moody* flăcău tânăr și căuta să fie primit într-o biserică evanghelică, l-au cercetat și l-au respins (!) – nu prea pricepuse Moody scripturile. Dar după ce a mai citit Moody din Biblie, l-au primit.

Dacă ai o părere despre cineva, că înțelege sau nu din scripturi, și dacă ar fi jignitor pentru fratele acela, nu te pune nimeni să bați toba: păstrează cu tact ce e al tău și lasă pe Dumnezeu să judece ce e al lui Dumnezeu de judecat.

Amin.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Vezi și: