Viu dar mort
Vei muri în aceeași zi negreșit (Adam). Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.
Adam nu s-a născut din femeie. El a fost cu Dumnezeu de la început. Stătea de vorbă cu Dumnezeu și nu era nimic neobișnuit în asta. Dumnezeu a făcut viețuitoarele pământului, dar le-a adus una câte una lui Adam să le pună nume. Cum a vrut Adam să se cheme fiecare, așa a fost. Era de sperat† că Adam își va găsi ceva să-i țină companie, poate un câine sau o pisică (cum fac unii astăzi), dar nu, nu s-a găsit nimic. Deși Dumnezeu spusese că „nu este bine ca omul să fie singur”†, totuși o soluție nu s-a găsit în tot ce era viu pe pământ. Atunci Dumnezeu a făcut femeia (ișa) din el, din om (iș).
În grădina Edenului, nimic nu era rău. Nici fructe fără gust (modificate genetic), nici mărăcini† – pământul era binecuvântat. În răcoarea dimineții, Dumnezeu venea la ei acolo în Eden. Dumnezeu însuși, față-n față, și ei doi, Adam și Eva. Astăzi omul nu Îl poate vedea și să trăiască†, dar atunci pământul era binecuvântat, Adam și Eva erau sfinți. Adam a primit de la Dumnezeu mai mult decât oricare alt om vreodată, după aceea.
Ce era omul dator, era să asculte. Și n-ar fi fost mare lucru, că i se ceruse ceva foarte puțin. Un pom era în mijlocul grădinii, din care i s-a spus să nu mănânce, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”†. Totuși, chiar dacă în ochii noștri ai oamenilor ar putea părea un lucru neînsemnat, în adevăr (adică duhovnicește) cerința aceasta era mare. Atât de mare, că prin ea însăși se putea spune dacă omul e în stare să asculte sau nu. Atât de mare, că omului i s-a spus (fără să fie nimic neclar în asta), că însăși viața lui depinde de ea.
Cum dar, putea ascultarea să fie atât de importantă? Nu era deloc ca o poruncă de felul celor cunoscute acum din scripturi. Doar atât: să nu mănânci din pomul acela. Era însă vorba de ceva crucial, un sine qua non, fără de care nu se poate: omul care nu ascultă de Dumnezeu nu poate fi din Dumnezeu.
Pauză
Ar fi bine să facem o pauză acum, pentru că se poate întreba cineva ce atâta vorbă cu ascultarea aceasta. Și ar fi de înțeles, pentru că ne-am obișnuit cu democrația, ale cărei idei sunt bine înrudite cu prințul lumii acesteia, diavolul. Și dacă e democrație, „Cum adică, să ascult eu de cineva? Eu sunt om liber!” Oamenii nu mai ascultă de cei în vârstă, nici copiii de părinți, nici nevasta de bărbat, etc.
Să-mi fie iertat dacă supăr pe cineva, dar democrația modernă (chiar dacă se supără sau nu se supără cineva) tot de la diavolul e. Viclenia a devenit o virtute, minciuna nu mai e mare lucru – cum altfel ar putea ei să mânuiască masele, că au nevoie de votul oamenilor. Înainte era sabia, acum e viclenia. Și așa cum sunt cei mari, așa se fac și cei mulți, pentru că cei mari sunt cei care hotărăsc ce se învață în școli, ce se spune în media – orice numai de viclenie să nu zici nimic, că doar „nu e nimic ilegal!” Noi spunem însă că viclenia și minciuna au altă sursă. Cine este mai viclean ca Satana? Cine este tatăl minciunii†? Prevalența vicleniei pe pământ este de origine satanică, și dacă își dorește cineva cu ardoare democrația și libertatea, în sensul nou al acestor cuvinte, se face rudă cu el. Nu ne mai mirăm atunci că ascultarea, în sensul ei biblic, a devenit „incorectă politic” în democrațiile moderne – pentru că democrația este opusă credinței creștine.
Noi însă, care știm bine că toate acestea vor arde*, avem altă nădejde: să prețuim ascultarea și să ajungem, dacă vom putea, în Împărăția lui Dumnezeu. Căci dacă nu ascultăm de cei cărora le datorăm ascultarea aici pe pământ, cum vom asculta de Dumnezeu, care e în ceruri? Iată, chiar Domnul nostru, față de Tatăl, este întru totul ascultător:
30 „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; și judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” †
Viu dar mort
Adam așadar, nu a ascultat; și a primit o pedeapsă grea. I s-a spus că va muri (negreșit!) în chiar ziua când va mânca din pom, și așa a fost. Ce-i drept, Adam a mai trăit vreo nouă secole, dar mort. A trăit mort?? Da, murise duhovnicește. Felul acesta de a vorbi, scriptural, este vorbirea în adevăr, grea pentru urechile oamenilor. Mort se cheamă omul care nu mai este sfânt, pentru că ce a mai rămas din el? Are un singur destin: gheena, acolo unde vor fi munciți și chinuiți în veci. Un asemenea viitor nu se poate chema† altfel decât moarte.
Sfințenia pierdută
La început, Adam era sfânt. Iată de ce:
• Pământul era binecuvântat. De pildă, după ce a făcut peștii și păsările, „Dumnezeu le-a binecuvântat”†. Apoi, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”† și „Dumnezeu i-a binecuvântat”†. Ar fi fost un anacronism ca duhul omului să fie corupt de la început – nu, ci doar după ce a căzut în neascultare.
• Omul a murit în chiar ziua când a mâncat din pom. Dacă duhul lui nu era sfânt, ar fi fost mort deja.
• Domnul Dumnezeu „umbla prin grădină în răcoarea zilei: și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină.”† Dumnezeu deci se vedea față-n față cu omul: s-au ascuns de Fața Domnului. Dar nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască, afară doar dacă e sfânt.
La început așadar, duhul lui Adam era sfânt. Ce s-a făcut dar cu duhul lui? Cât ne este dat să știm, atât vom ști – aici pe lumea aceasta. Dar este scris că Duhul Sfânt este unul, același, unul singur. Este „un singur Duh”†, „unul și același Duh”†, ceea ce sugerează că duhul sfânt al omului se întoarce la Cel care l-a dat, pentru că este sfânt, iar Duhul este unul. De altfel, este scris și „până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”†, ceea ce confirmă oarecum cele spuse. Dacă mai e ceva neclar, și e foarte posibil, noi spunem totuși că e suficient de clar pentru credința noastră – aceste lucruri țin de dumnezeire.
Neascultarea aceasta a lui Adam a fost grea. Nici un alt om după aceea n-a mai primit, și nu i s-a mai încredințat, atât cât i s-a dat lui Adam. De aceea i s-a și pretins ca ascultarea să-i fie desăvârșită. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.”† De aceea și blestemul care a urmat a fost mai mare ca oricare altul. Iar noi care ne tragem din el, din Adam, moștenim un duh necurat, din naștere†*. Pământul întreg, natura (sau „firea”, cum a scris† Cornilescu*), inclusiv trupul† omului, toate moștenesc blestemul acesta și în ziua de azi.
Duh necurat
Cum atunci, de unde a venit duhul acela necurat al lui Adam? Odată pierdută sfințenia, Adam s-a schimbat – la modul absolut. Duhul său sfânt i-a fost luat (a murit duhovnicește), iar în loc a rămas un duh vândut† celui căruia îi dăduse dreptate: șarpele (și Satana este duh, dar un duh rău: duhurile rele sunt păstrate pentru chinul veșnic). Adam (prin Eva) a primit (a îngăduit) duhul acesta când a dat dreptate Evei, care mâncase deja. A mâncat din ce i-a dat ea, și a dat dreptate șarpelui, implicit.
Adam așadar a primit un duh necurat. A fost liber să aleagă și a ales, fără dubiu, să facă după vorba șarpelui. Pe el l-au moștenit toți oamenii care trăiesc astăzi pe pământ. Toți se nasc morți de la început, cu un duh necurat, din pântecele mamei.
Ce-i drept, copilul nevinovat nu pare așa. Dar așteaptă numai să crească, și se va dovedi lucrul acesta adevărat, într-un fel sau altul. Ce va fi atunci cu un copil care a murit? Noi ne încredem în dreptatea lui Dumnezeu. Și apoi, dacă S-a dus Isus să propovăduiască până și celor dinainte† de potop, cu cât mai mult unui copil care n-a apucat să crească? El a chemat copiii, când au venit la El – iar nouă, ne cere și nouă să fim candizi ca ei:
13 I-au adus niște copilași, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.
14 Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat, și le-a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei.
15 Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, cu niciun chip nu va intra în ea!”
16 Apoi i-a luat în brațe, și i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei. †
În privirea limpede a unui copil mic se ascunde Împărăția. De câte ori vă uitați în ochii aceia nevinovați, să vă aduceți aminte: candid ca un copilaș, așa ne așteaptă pe fiecare. Altfel, cu niciun chip nu va intra omul în Împărăția lui Dumnezeu (versetul 15, mai sus). Cu niciun chip! Să băgăm de seamă.
Prin Hristos, „al doilea Adam”†, omul se naște din nou, de data aceasta din Duhul lui Dumnezeu, lăsând în urmă moștenirea adamică. Adam a murit atunci, noi am înviat acum, duhovnicește. Și chiar dacă trupul ne este și azi parte din natura blestemată odată, totuși și blestemul acesta va fi ridicat†, la venirea Domnului.
De obicei duh necurat înseamnă duh de drac. Mai sus însă ne referim la duhul omului nesfințit, care nu este curat (nu este sfânt) – o distincție care trebuie făcută. Omul normal nu are un duh de drac locuind în el. Dar nu spune nimeni că duhul omului obișnuit nu este curat, că de... puțin respect, deși este adevărat. În vechime însă, creștinătatea spunea despre musulmani (de pildă) că sunt necurați – oamenii erau mai tranșanți. Poate vă întrebați acum de ce așa mulți dintre cei de astăzi par a avea totuși duhuri de draci. Aceasta este pentru că trăim vremurile din urmă, când un număr înfiorător de mare dintre oameni găzduiesc cu adevărat duhuri de draci. Pământul este invadat†* astăzi (și a fost așa de decenii deja) de toți îngerii Satanei, alungați din ceruri, unde nu a mai rămas nici unul.
Încheiere
Subiectul acestui articol nu este un moft, nici filozofie. Este crucial pentru om. Abia acum înțelegem cine suntem și de ce avem nevoie (adică, de sfințenie). Isus Hristos a spus† că dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. Adică dacă nu se naște cineva din Duhul lui Dumnezeu, nu are nici o șansă. Duhul acesta nou-născut al omului este copil al lui Dumnezeu, care de acum devine Tată pentru omul acela. Și omul se face nou, sfânt, pentru că ceea ce îl reprezintă este duhul cel nou (nu-i mai plac aceleași lucruri, are alte dorințe, alți prieteni, ce îl interesează e diferit de-acum). Nu trupul, care poate fi schimbat cu altul – de către Făcător – ci duhul este cel care îi poartă numele*. Lui Nicodim i s-a spus: „Tu ești învățătorul lui Israel, și nu pricepi aceste lucruri?”† – adică Domnul se așteaptă de la noi să le pricepem și nu să rămânem neștiutori, sau în filozofia oamenilor. Altfel, cum am putea răzbi prin mulțimea de erezii† (chiar și în unele biserici) ale acestei vremi din urmă?
Toate acestea de care am vorbit aici, duh și sfințenie, țin de dumnezeire. Și chiar dacă, în privința aceasta, nu putem cunoaște† decât în parte, iată ce spunea David (după episodul cu Bat-Șeba) – și cum sună vorba când este duhovnicească:
10 Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!
11 Nu mă lepăda de la Fața Ta, și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. †
Despre acestea, ale Domnului, vom ști mai mult la vremea potrivită: omul are și intenții bune, de parcă în sângele lui poartă dorința de Dumnezeu. Din toată inima ar face binele, dacă ar putea. Când face rău, suferă. Atâta doar că nu-i stă în putere să se sfințească: de aceea a venit Hristos.
Slăvit să fie Numele Domnului! ◆